În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Atât de adesea ne punem chinuitoarea întrebare: ce să fac în privinţa stării mele de păcătoşenie? Nu pot să nu fac păcate; doar Hristos este fără de păcat. Nu pot, din lipsă de hotărâre, sau de curaj, sau a puterii de a mă pocăi cu adevărat atunci când săvârşesc un păcat, sau, în general, din cauza firii mele păcătoase. Ce-mi mai rămâne? Sunt chinuit, lupt ca un om care se îneacă, dar nu văd nici o dezlegare…
Ştiu un cuvânt rostit de un stareţ rus (un Bătrân sfânt), unul dintre ultimii Bătrâni ai Optinei. I-a spus cuiva care venise să-l vadă: „Nimeni nu poate trăi fără să facă păcat, puţini ştiu cum să se pocăiască astfel încât păcatele lor să fie albite ca lâna, dar există un lucru pe care cu toţii îl putem face. Atunci când nu putem nici să ne ferim de păcat, nici să ne pocăim cu adevărat, putem măcar purta povara păcatului, să o purtăm cu răbdare, cu durere, să o purtăm fără să facem nimic pentru a evita durerea şi agonia ei, să o purtăm ca pe o cruce; nu crucea lui Hristos, nu crucea uceniciei adevărate, ci crucea tâlharului care a fost răstignit lângă El. Oare tâlharul nu a zis tovarăşului său care-L batjocorea pe Domnul: «Noi pătimim aceasta fiindcă am făcut fărădelegi. El pătimeşte fără să aibă nici o vină»? Şi lui, care a acceptat pedeapsa, durerea, agonia, urmările cuvenite ale răului pe care-l săvârşise, cu faptul că este un astfel de om, i-a spus Hristos: «Astăzi vei fi cu Mine în rai…» „.
Îmi amintesc de o întâmplare din viaţa unui părinte îmbunătăţit. A venit la acesta un om care i-a spus că trăise o viaţă necurată, rea, nevrednică de Dumnezeu, dar se pocăise, respinsese tot răul pe care-l făcuse şi totuşi încă se afla sub puterea aceluiaşi rău. Iar părintele i-a spus: „A fost o vreme în care îmbrăţişai această mizerie cu plăcere; acum tu o percepi ca pe o mizerie şi simţi cu groază, cu dezgust că te afunzi în ea. Consideră acest sentiment ca fiind răsplata pentru trecutul tău şi ai răbdare!”.
Aceasta putem face cu toţii: să răbdăm consecinţele, să răbdăm înrobirea care este a noastră, cu stăruinţă, smerenie, cu o inimă frântă; nu cu nepăsare, nu cu sentimentul că suntem părăsiţi de Dumnezeu, fiindcă atunci de ce să nu păcătuim [dacă ne-a părăsit Dumnezeu]?; ci ca pe o percepţie tămăduitoare a ceea ce este păcatul, a ceea ce ne face, a groazei pe care ne-o stârneşte. Iar dacă îndurăm cu răbdare, va veni o zi când refuzul nostru lăuntric al păcatului va aduce roadă şi ni se va dărui libertatea.
Prin urmare, dacă putem, în orice chip posibil, să evităm păcatul în toate formele sale, chiar şi acele păcate care par a fi atât de neimportante, fiindcă cea mai mică fisură din baraj duce mai devreme sau mai târziu la năruirea lui. Pe cât putem, să ne pocăim cu adevărat, adică să ne îndepărtăm de trecutul nostru cu o voinţă eroică, neclintită. Dar dacă nu putem face nimic din cele spuse mai sus, să purtăm cu smerenie şi cu răbdare toată durerea şi toate consecinţele. Iar aceasta va fi luată în considerare într-o zi de Domnul Care, într-o viaţă apocrifă a lui Moise, răspunde îngerilor Săi care-L întrebaseră: „Cat timp vei mai răbda păcatele lor?” – păcatele evreilor în pustie – „îi voi lepăda când măsura păcatelor lor va depăşi măsura suferinţei lor”.
Să primim, aşadar, durerea că pe o durere răscumpărătoare, chiar dacă nu o putem oferi ca o durere lipsită de prihană. Amin.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Mai aproape de Hristos, Spovedania şi iertarea, Editura Doxologia