“Fericitul Pavel, cel ce astăzi ne-a adunat pe noi şi a luminat lumea, în vremea chemării sale a orbit. Dar orbirea aceluia a făcut luminare lumii. Dumnezeu l-a orbit pe el, ca după aceea să vadă spre folos. Făcându-i aceasta, i-a dat dovada puterii Sale, i-a arătat cele ce vor să fie, l-a învăţat chipul propovăduirii şi învăţându-l cum trebuie să se lepede de toate şi, închizându-i ochii, să-I urmeze Lui.
Despre acestea şi Pavel striga: „De i se pare cuiva între voi că este înţelept, să se facă nebun, ca să fie înţelept”.
Fiindcă nu ar fi fost cu putinţă să vadă bine, dacă mai înainte n-ar fi orbit şi ar fi lepădat toate gândurile care îl tulburau şi toate să le lase pe seama credinţei. Şi auzind acestea, nimeni să nu socotească că chemarea aceasta este silită.
Dacă ar fi fost aşa putea să se întoarcă iarăşi unde a fost, că mulţi după ce au văzut minuni mai mari s-au întors iarăşi la ale lor şi n-au crezut. Exemple sunt şi din Scriptura cea veche şi cea nouă, precum au fost: Iuda, Nabucodonosor, Elima vrăjitorul, Simon vrăjitorul, Anania şi Safira, tot neamul iudeilor. Dar cu Pavel nu s-a întâmplat aşa, ci luminându-se, a arătat drumul către lumina cea nestricăcioasă şi adevărată, zburând la cer.
Şi dacă vei cerceta pentru care pricină a orbit, tot el îţi va răspunde, zicând: „Căci aţi auzit de petrecerea mea de altădată în credinţa iudaicească, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiam. Şi spoream în credinţa iudaicească mai mult decât mulţi dintre cei ce erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor obiceiurilor mele părinteşti” (Galat. 1, 13 – 14). Deci fiindcă era aşa de tare pornit şi neimblânzit, avea trebuinţă de un frâu mai tare, ca nu purtându-se de repejunea osârdiei, să se facă neascultător celor ce se grăiau. Deci potolindu-şi acea turbare, întâi îi alină valurile mâniei celei iuţi prin orbire şi apoi vorbeşte cu el, arătându-i înţelepciunea Lui cea neapropiată şi cunoştinţa cea covârşitoare, făcându-l să înţeleagă că se luptă cu Acela, pe care nu-L poate suferi nu numai atunci când pedepseşte, ci şi atunci când face bine. Că nu întunericul l-a orbit, ci covârşirea luminii l-a întunecat.
Dar unii vor zice: Pentru care pricină nu s-a făcut aceasta de la început cu el? Nu căuta aceasta, nici iscodi, ci lasă la Pronia lui Dumnezeu cea necuprinsă de minte rânduiala cea cuviincioasă a vremii. Căci şi el la fel zice: ,,Dar când a binevoit Dumnezeu, Care v-a ales din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine” (Idem 1, 15 – 16). Deci şi tu nimic mai mult nu iscodi, dacă Pavel zice acestea. Deci de la el să ne învăţăm, că nimeni nicidecum, nici din cei mai dinainte de el, nici el, nici cei de după el nu au aflat pe Hristos, ci El Însuşi li s-a arătat pe Sine. Pentru aceea şi zice: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (In. 15, 16).
Şi pentru care pricină nu a crezut Pavel mai înainte, văzând morţi înviind întru numele lui Hristos? Căci a văzut pe olog umblând şi draci izgonindu-se şi slăbănogi întărindu-se, şi nu că nu le ştia pe acestea, le ştia. Căci iscodea pe Apostoli, dar cu nimic nu s-a folosit. Încă şi atunci când Ştefan era împroşcat cu pietre, fiind de faţă şi văzând faţa lui ca a unui înger, nimic n-a folosit de aici. Şi de ce nimic n-a folosit din acestea? Fiindcă încă nu era chemat. Iar tu auzind acestea să nu socoti că chemarea este silită. Că Dumnezeu nu sileşte, ci şi după chemare ne lasă să fim stăpâni ai liberelor noastre voinţe. Şi iudeilor S-a descoperit pe Sine când trebuia, dar n-au voit să-L primească, pentru că au iubit mai mult slava de la oameni. Iar de va zice cineva din cei necredincioşi: Că Pavel a urmat chemării, fiindcă a fost chemat din cer. De ce nu mă cheamă şi pe mine? Unuia ca acestuia vom răspunde: O, omule, crezi că a fost chemat? De crezi, de ajuns îţi este ţie spre semn, iar de nu crezi, de ce zici că nu m-a chemat şi pe mine ca pe Pavel? Iar de crezi că l-a chemat, destul îţi este ţie acesta spre semn. Cred dar, că şi pe tine te va chema din cer, de vei avea suflet binecunoscător şi mulţumitor. Iar de vei fi nerecunoscător şi îndărătnic, chiar glas de sus de se va pogorî la tine, nu te va ajuta la mântuire. Căci de câte ori au auzit iudeii glas din cer pogorându-se şi nu au crezut? Câte semne au văzut în Scriptura cea nouă şi în cea veche şi nu s-au făcut mai buni? Ci mai ales după ce au văzut nenumărate minuni, au făcut viţelul, pe când desfrânata din Ierihon, niciuna din acestea n-a văzut ci a dovedit iscoadelor credinţă minunată. Chiar în pământul făgăduinţei fiind, au rămas mai nesimţitori ca pietrele, când se făceau semne.
Ninivitenii numai pe Iona l-au văzut şi au crezut şi s-au pocăit, depărtând de la ei urgia cea trimisă de la Dumnezeu. Iar în vremea venirii lui Hristos, tâlharul văzându-L I s-a închinat, iar aceştia văzând că a înviat morţi, L-au legat şi L-au răstignit. Dar în vremea noastră ce s-a întâmplat? Oare n-a ieşit foc din temeliile Templului care a fost în Ierusalim şi a ars pe cei ce zideau, depărtându-i de la acea nelegiuită lucrare a lor? Dar cu toate acestea nu s-au schimbat, nici au lepădat împietrirea lor. Şi câte alte minuni nu s-au făcut atunci şi după aceea, dar nici un folos n-au dobândit din ele. […]
De unde a filozofat târgoveţul care sta la prăvălie şi ţinea în mâini scula de cusut şi pe ceilalţi i-a convins să filozofeze la fel? Şi neamuri, ţări şi cetăţi a plecat, nu arătând cuvinte măiestrite, ci dimpotrivă cu cea mai simplă învăţătură. Şi ascultă-l pe el dovedind: „Şi chiar dacă sunt neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă” (II Cor. 11, 6). Nu cu bani, căci: „Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim” (I Cor. 4, 11). Şi ce zic banii, căci de multe ori nici hrana cea de nevoie nu o avea, nici haină de îmbrăcat. Şi cum că nici cu meşteşugul nu era strălucit, o arată ucenicul lui, zicând: „Şi pentru că erau de aceiaşi meserie, a rămas la ei (la Acvila şi Priscila) şi lucrau, căci erau făcători de corturi” (Fp. Ap. 18, 3). Şi nu i-a învăţat de la strămoşi, nici de la neamul lui.
Însă venind el de faţă şi arătându-se toate cele ale potrivnicilor le-a tulburat şi le-a amestecat şi precum arde focul când cade în paie sau în fân, aşa a ars toate ale diavolilor şi în cele ce a vrut le-a prefăcut. Şi nu numai acestea sunt minunate, ci şi ucenicii lui erau săraci, simpli, neînvăţaţi, petrecând în foame şi necunoscuţi. Şi acestea le propovăduieşte, neruşinându-se când vorbeşte de sărăcia lui, nici atunci când cere ajutoare pentru ei. „Acum însă mă duc la Ierusalim să slujesc sfinţilor” (Rom. 15, 25). Şi iarăşi: „În ziua întâi a săptămânii (Duminică), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni” (I Cor. 16, 2). Şi pentru că cea mai mare parte din ucenicii lui erau simpli, scriind către corinteni, zice: „Căci priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam”. Şi nu numai că nu sunt de bun neam, ci şi foarte simpli. ,,Că Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari… şi pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (Idem 1, 26, 27. 28). Dar vei zice că Pavel era simplu şi neînvăţat, dar iscusit la vorbă şi în convingere. Nici aceasta nu o avea, căci el singur o arată, zicând: „Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi, altceva, decât pe Iisus Hristos şi pe Acesta răstignit… Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stătea în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti” ‘(Idem 2, 12, 4).
Ci ceea ce propovăduia era de ajuns pentru a trage. Nu, căci ascultă ce zice şi pentru aceasta: „Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, pentru iudei sminteală, iar elinilor nebunie” (Idem 1, 28′ – 24). Dar pentru a propovădui, a primit întărire şi libertate. Dar nici a răsufla de primejdii nu putea, că „eu întru slăbiciune şi frică şi cu cutremur mare am fost la voi” (Idem 2, 3). Şi nu numai el, ci şi ucenicii lui pătimeau la fel, căci le zice: „Aduceţi-vă aminte, dar, mai întâi de zilele în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi răbdat luptă grea de suferinţe, parte făcându-vă privelişte cu ocările şi cu necazurile îndurate, parte suferind împreună cu cei ce treceau prin unele ca acestea… iar răpirea averilor voastre aţi primit-o cu bucurie” (Evrei. 10, 32 – 33, 34). Şi iarăşi către tesaloniceni scriind, zice: „Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi, de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe proorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici” (I Tes. 2, 14 – 15). Şi iarăşi către corinteni scriind, zice: „Că precum prisosesc pătimirilor lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Cor. 1, 5). Iar către galateni zice: „Aţi pătimit atâtea în zadar? Dacă a fost în zadar cu adevărat” (Galat. 3, 4).
Deci dacă propovăduitorul este simplu, sărac şi necunoscut, şi ceea ce propovăduieşte el nu numai că atrage şi îndeamnă, ci produce sminteală, iar cei ce o poartă sunt săraci şi slabi şi de nimic, şi deseori primejdii aduce şi dascălilor şi ucenicilor, şi Cel ce Se vesteşte este răstignit, cu ce au putut întoarce şi stăpâni atâta mulţime? Oare nu este arătat că cu o oarecare putere dumnezeiască şi negrăită? Cu adevărat oricărui îi este dovedit. Şi aceasta este dovedită şi de la cele potrivnice. Căci când vei vedea pe cele potrivnice acestora unite, adică bogăţia cu neamul cel bun, cu cinstea de a fi dintr-o patrie slăvită, cu măiestria cuvântului, cu libertatea şi cu multă slăvire a credinţei lor, dar în puţin timp stinse, alături de aceştia care sunt din cealaltă ceată, dar biruind, spune-mi care este pricina? Că aceia, uneori au stăpânit, deşi puţin timp şi o mică parte de loc, ieşind la război cu oşti şi cu arme, iar un sărac gol şi singur, neavând suliţă în mână nici haină strălucită, unde a intrat a biruit, lucru pe care alţii cu arme şi cu oşti n-au putut. Deci nu fi necunoscător şi nemulţumitor, ci închină-te puterii Celui răstignit.
De multe ori vezi pe vreun împărat că zideşte cetăţi, le înconjoară cu şanţuri, face metereze la ziduri, făureşte arme şi adună ostaşi şi având nenumăraţi bani, dar nu poate să cucerească o cetate. Iar pe altul cu trupul gol ieşind la luptă, întrebuinţând numai mâinile, nu la una-două sau douăzeci de cetăţi a pornit şi a alergat, ci la nenumărate care sunt risipite în toată lumea şi cu toţi oamenii ce sunt într-însele le-a cucerit. Oare vei zice şi acum că lucrul acesta este al puterii omeneşti? Arătat este că nu, şi trebuie să înţelegi aceasta. Dumnezeu a îngăduit ca şi tâlharii să se răstignească şi mai înainte de El oarecari amăgitori să se arate, ca şi din asemănare, celor ce sunt foarte nesimţitori să li se arate covârşirea adevărului, iar tu să înveţi că Acesta nu este unul dintre aceia, ci mare şi nemărginită este deosebirea între Acesta şi aceia. Că nimic n-a putut să întunece slava Lui, nici faptul că S-a împărtăşit de aceleaşi pătimiri ca aceia, nici că aceasta s-a întâmplat în acele vremuri în care au trăit şi aceia, Şi ele se tem diavolii numai de cruce, iar nu de puterea Celui ce S-a răstignit pe ea, le închide gura celor ce zic acestea cei doi tâlhari.
Iar dacă asprimea vremurilor acelora a săvârşit toate acestea, tăgăduiesc Teuda şi Iuda, care au încercat aceleaşi cu noi, dar şi ei s-au prăpădit. Deci ceea ce am zis repet, pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu acestea ca să arate cu covârşire cele ale Sale. De aceea a acceptat să se arate prooroci mincinoşi în vremea proorociilor, şi apostoli mincinoşi în vremea apostolilor, ca să vezi că nimic nu poate să întunece cele ale lui Hristos. Vino să-ţi spun şi din alte mărturii puterea cea minunată şi preaslăvită a propovăduirii şi să ţi-l arăt pe Hristos înălţându-Se şi crescând şi prin împotrivirea celor necredincioşi. Fiind Pavel în Roma, unii din potrivnici voind să-l zădărască pe Nero împotriva lui, încep şi ei să propovăduiască dogma credinţei în Roma, ca lăţindu-se cuvântul, mai mulţi ucenici ai lui Hristos să se facă şi astfel să întărâte mai mult mânia tiranului, şi să sălbăticească fiara.
Acestea le zice însuşi Pavel, scriind filipenilor:„Voiesc ca voi să ştiţi, fraţilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei… Şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu. Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă… Ceilalţi, însă, – din zavistie – vestesc pe Hristos nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanţurile mele… Iar alţii din dragoste, ştiind că stau aici pentru apărarea Evangheliei… Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieşte şi întru aceasta mă bucur” (Filip. 1, 12, 14 – 18). Ai văzut cum mulţi din pizmă propovăduiau? Dar însă şi prin aceştia biruia şi stăpânea adevărul.
Şi pe lângă acestea şi altele erau care se împotriveau propovăduirii. Că legile cele vechi nu numai că nu ajutau la aceasta, ci mult se împotriveau. La fel şi răutatea şi neştiinţa celor ce prihăneau mult se luptau. Că, zic ei, au împărat pe Hristos, dar nu ştiau că împărăţia Lui nu este pe pământ, ci in ceruri, necuprinsă cu mintea şi fără de sfârşit. Dar cu toate că este sus, a făcut mare război cu cei de pe pământ, luptându-i şi pe toţi, prin surparea felului lor de viaţă idolatrie şi a legilor lor, şi mai mult, fiindcă pe fiecare casă o dezbina şi o strica. Că tatăl se lupta împotriva fiului, fiul se lepăda de tatăl, femeile îşi lăsau bărbaţii, iar bărbaţii femeile, fiicele părăseau pe maicile lor, rudeniile se despărţeau de rudenii, prietenii de prieteni. Şi în multe chipuri era războiul acesta, pătrunzând în case, agita judecăţile, amesteca sfaturile în adunările cele de obşte, obiceiurile lor părinteşti le strica, iar praznicele şi cinstea diavolilor o surpa, care la cei vechi, mai mult decât alte obiceiuri, erau cu multă sârguinţă păzite. Şi de aceea creştinii, învinuiţi de tirania care voia să schimbe legile lor, erau izgoniti din toate părţile. Şi nimeni nu poate să zică că numai elinii persecutau pe creştini, ci şi din partea iudeilor aveau nelinişte, că şi aceştia mult mai cumplit s-au ridicat asupra lor, şi îi învinuiau că surpă legile lor şi că hulesc locul cel sfânt al lor (Fp. Ap. 21, 28).
Dar măcar că din toate părţile se aprindea focul, din case, din cetăţi, din câmpii şi din pustietăţi, de la elini şi de la iudei, de la stăpânitori şi de la supuşi, de la rudenii, de pe uscat şi de pe mare, de la împăraţi şi de la cei de rând, toţi se întărâtau şi se sălbăticeau şi se porneau mai cumplit decât fiarele. Însă fericitul Pavel, în atâtea cuptoare sărind, în mijlocul lupilor stând şi din toate părţile fiind luptat, nu numai că nu a fost biruit, ci pe toţi aceştia la Adevăr i-a tras.
Dar să spun şi alte lupte mai cumplite decât acestea. Lupta împotriva apostolilor mincinoşi, care mai mult decât orice îl mâhnea şi a acelor slabi în credinţă, că mulţi din cei credincioşi se întorceau la cele vechi. Dar şi împotriva acestora era înarmat. Cu ce şi de unde putere? „Căci armele luptei noastre, zice, nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu spre surparea întăriturilor; surpând izvodirile minţii şi toată înălţarea ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu” (II Cor. 10, 4 – 5). De aceea toate se schimbau şi se prefăceau deodată.
Şi precum atunci când se aprinde un foc, mărăcinii, supunându-se flăcărilor, puţin câte puţin se mistuiesc şi aşa se curăţă câmpurile, tot la fel şi când vorbea limba lui Pavel, cuprindea toate mai iute decât focul, iar toate se plecau şi se supuneau. Şi cinstirile diavolilor, sărbătorile şi obiceiurile cele păgâneşti se mistuiau, iar stricăciunea legilor, întărâtarea popoarelor, îngrozirile tiranilor, vrăşmăşiile celor de un neam ai lui şi vicleşugurile apostolilor mincinoşi, toate se ardeau. Şi precum când iese lumina, şi întunericul fuge, iar fiarele se afundă în vizuinile lor, tâlharii fug, piraţii se ascund, spărgătorii de morminte se ascund, desfrânaţii şi hoţii îşi caută ascunzători, şi toţi dispar ca să nu fie vădiţi de lumină, şi toate se fac luminate şi strălucite şi uscatul şi marea, raza de sus pe toate luminându-le şi noianurile şi munţii şi toate ţările şi cetăţile, aşa şi atunci când s-a arătat lumina propovăduirii, pe care Pavel pretutindeni a semănat-o, se izgonea înşelăciunea şi se întorcea adevărul.
Jertfele şi fumul, chimvalele şi tobele, băuturile şi mâncărurile, desfrânările şi preadesfrânările şi celelalte, pe care nici a le gândi nu este bine, care se făceau în capiştile idolilor, au încetat şi s-au stins ca ceara ce se topeşte de foc, ca paiele ce se mistuie de văpaie. Iar flacăra cea vestită a adevărului se ridica veselă şi luminată până la cer, înălţându-se de înşişi aceia ce o opreau şi crescând prin acelea care o împiedicau. Şi nici primejdia nu putea opri înălţarea şi lăţirea ei, nici puterea şi stăpânirea vechiului obicei, nici tăria deprinderilor şi a legilor păgâneşti, nici împotrivirea obiceiurilor, nimic, ca să cunoşti câtă putere are ea. Căci elinii se îngrozesc atât nu numai de primejdii, de foamete, de moarte, ci şi de o mică pagubă de bani, pentru care îi vei vedea tulburându-se degrabă. Dar creştinii dimpotrivă, tăindu-se şi junghiindu-se şi pretutindeni izgonindu-se şi cu multe feluri de chinuri pedepsindu-se, nu numai că nu se înfricoşau şi se împuţinau, ci se bucurau şi mai mult se înmulţeau.
Şi ce zic de elinii cei de acum, de cei simpli şi defăimaţi, ei pe cei vestiţi din vechime să-i aducem de faţă, pe Platon, pe Diogene, pe Clazomene şi pe ceilalţi străluciţi cu filozofia, şi vei vedea puterea propovăduirii lor. Că după otrăvirea lui Socrate, unii au fugit la Megara, temându-se să nu păţească la fel, iar alţii s-au lipsit şi de patrie şi de libertate, şi pe nimeni altcineva n-a convertit, decât pe o femeie. Iar Platon s-a sfârşit, lăsând învăţătura sa numai pe hârtie, şi deşi nici o piedică nu era atunci, nici primejdii, nici neînvăţătura lor, căci erau puternici în cuvânt, având bani mulţi şi toţi erau din patrie vestită, dar acestea toate nimic n-au putut. Că astfel este înşelăciunea, cade de la sine, iar adevărul, deşi este prigonit de mulţi, se înalţă. Acestea însăşi firea lucrurilor le arată.
Şi nu mai este trebuinţă de cuvinte şi de dovezi, fiindcă lumea din toate părţile mărturiseşte adevărul propovăduirii, cetăţile şi satele, uscatul şi marea, pământul cel locuit şi cel nelocuit, cei ce locuiesc pe câmpii şi prin vârfurile munţilor. Că nici pustia n-a lăsat-o lipsită de facerea de bine a sa, ci şi pe ea, mai mult decât pe celelalte, a umplut-o de bunătăţile care ne-au fost aduse din cer. Şi toate acestea s-au făcut prin limba lui Pavel, de darul cel vărsat în ea. În toate a arătat osârdie vrednică de primire a darului şi a strălucit din destul în el, isprăvind toate, cum am spus, prin limba acestuia. Şi pentru că Dumnezeu a cinstit atât de mult neamul nostru, încât pe un om l-a învrednicit să săvârşească atâtea fapte mari, să-i râvnim şi noi, să-i urmăm, să ne silim a ne facem ca şi el, şi să nu zicem că aceasta este cu neputinţă. Căci ceea ce am zis de multe ori, aceea o zic şi acum şi nu voi înceta a o zice, că trupul lui era ca şi trupul nostru, se împărtăşea şi sufletul lui la fel era ca al nostru, dar voinţa lui cea liberă era luminată şi osârdia minunată.
Nimeni dar, să nu deznădăjduiască, nimeni să nu se împuţineze, că numai de-ţi vei deschide mintea şi o vei găti, nimic nu o poate împiedica să primească acelaşi dar. Că Dumnezeu nu este făţarnic. Căci şi pe acela l-a zidit şi pe tine te-a adus întru fiinţă. Şi precum este Stăpân al aceluia, aşa este şi al tău; şi precum pe acela l-a slăvit, aşa şi pe tine voieşte să te încununeze. Deci să ne făgăduim pe noi înşine lui Dumnezeu şi să ne curăţim, ca primind dar din destul, să dobândim şi noi aceleaşi bunătăţi ca şi acela, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I Se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.”