Predică la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

În cultul Bisericii noastre, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ocupă un loc deosebit, prin faptul că ziua de 23 aprilie şi numele său sunt imprimate în calendarul bisericesc cu caractere roşii şi acest moment festiv se încadrează, de obicei, în perioada Penticostarului.

El este unul dintre creştinii devotaţi învăţăturii şi învierii Mântuitorului Hristos, pentru care a primit moarte martirică în ziua de 23 aprilie în anul 303.

„…Purtătorule de biruinţă Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mân­tuiască sufletele noastre” (Troparul Sfântului).

Fraţi creştini,

Odată cu sosirea frumosului antotimp al primăverii, când natura înconjurătoare se trezeşte la viaţă, creştinii prăznuiesc cea mai mare sărbătoare a lor, numită în cântările bisericeşti „praznic al praznicelor”, învierea Domnului, și care s-a dat spre moarte pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră” (Romani IV, 25). În fiecare an, învierea Domnului ne aminteşte şi adevereşte triumful vieţii asupra morţii şi strică­ciunii, biruinţa luminii asupra întunericului şi izbânda binelui asu­pra răului. Ea constituie piatra de temelie a credinţei noastre în dumnezeirea Mântuitorului Hristos, Care, din dragoste neţărmuri­tă, şi-a dat viaţa Sa pentru a noastră izbăvire de sub stăpânirea morţii.

Realitatea Învierii Domnului a fost confirmată de Mântuitorul Hristos prin arătările Sale timp de 40 de zile înaintea Sfinţilor Apostoli, iar mai târziu, Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damas­cului. Sfinţii Apostoli vor face cunoscut acest adevăr tuturor nea­murilor şi pentru apărarea lui îşi vor primejdui chiar viaţa lor pă­mântească. Exemplul lor va fi urmat de nenumăraţi creştini, între care se numără şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a cărui sărbă­toare se încadrează în decorul primăverii naturale şi duhovniceşti.

Numele Marelui Mucenic Gheorghe, cât şi ale celorlalţi sfinţi sunt înscrise pe fiecare filă a calendarului bisericesc pentru a fi cin­stită în chip deosebit viaţa lor curată în spiritul dreptei învăţături. În general, cinstirea sfinţilor îşi are temeiuri fundamentale de credinţă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie din care aflăm că ei sunt numiţi „prieteni ai lui Dumnezeu” (Ioan XV, 14) sau „casnici ai lui Dum­nezeu” (Efeseni II, 19) prin care Dumnezeu face minuni (Ieşire XIV, 16-31; IV Regi IV, 32-36; Matei X, l; Marcu III, 15-16 etc.).

Cea mai vie expresie a actului de cinstire a Sfinţilor este rugă­ciunea de la Proscomidie, când sunt scoase şi aşezate lângă agneţ miride pentru prooroci, apostoli, mucenici şi sfinţi. Prin venerarea lor, creştinii îşi îmbogăţesc viaţa lor religios-morală, sporesc în evlavie şi în urmarea credinţei celei adevărate. De aceea, Biserica Ortodoxă a împodobit cultul său cu cinstirea sfinţilor, întrucât prin aceasta se sporeşte şi se întăreşte nu numai credinţa şi evlavia creştinilor, ci şi adorarea lui Dumnezeu.

În cultul Bisericii noastre, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ocupă un loc deosebit, prin faptul că ziua de 23 aprilie şi numele său sunt imprimate în calendarul bisericesc cu caractere roşii şi acest moment festiv se încadrează, de obicei, în perioada Penticostarului. El este unul dintre creştinii devotaţi învăţăturii şi învierii Mântuitorului Hristos, pentru care a primit moarte martirică în ziua de 23 aprilie în anul 303.

Prin viaţa şi activitatea sa, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a arătat ca un vas ales al lui Dumnezeu spre dovedirea adevărului şi slavei divine în momentul când idolatria încerca, după mai bine de trei secole de creştinism, să ţină lumea sub negura necunoştinţei şi să respingă lumina învăţăturii lui Hristos. Religia idolatră era încurajată chiar de împăratul Diocleţian, care a declanşat în mai multe rânduri valuri de persecuţie încheiate cu multe pierderi de vieţi creştine.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în a doua jumătate a secolului al III-lea, în părţile Capadociei (sau la Beirut) din Asia Mică, dintr-o familie de creştini de neam ales şi cu o frumoasă sta­re socială. În sânul familiei, el a primit o creştere aleasă şi a fost îndrumat să îmbrăţişeze, ca şi tatăl său, cariera militară, în care s-a afirmat repede, ajungând tribun şi apoi comis în armata romană. El a ajuns omul de încredere al împăratului, care îl aprecia nu nu­mai pentru calităţile sale de mare strateg, ci şi pentru bogăţia cu­noştinţelor sale filozofice acumulate de prin locurile pe unde călă­torise cu armata romană. Ajuns în vârful piramidei militare roma­ne, el se impune printr-o aleasă comportare faţă de subalternii săi şi acest lucru confirmă educaţia sa creştină datorată mamei sale care, deşi a rămas văduvă de tânără, şi-a dat toată silinţa ca pe fiul său Gheorghe să-l educe în spiritul adevăratei credinţe.

Cuvântul Sfintei Scripturi sădit în inima Sfântului Gheorghe de mama sa a rodit prin bunătatea sa faţă de subalternii săi, care se minunau de faptul cum un tânăr de 30 de ani are o forţă spirituală deosebită, fără seamăn, în înalta societate romană, stăpânită de fe­lurite manifestări imorale. Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni l-a determinat să iubească şi să cinstească pe cei ce i-au dat viaţă şi pe cei din jurul său, să se considere ca un frate al celor cinstiţi şi să urmeze calea vieţii virtuoase. Pe chipul său tânăr şi frumos se distingeau trăsăturile smereniei, seriozităţii şi compăti­mirii faţă de cei ce erau robiţi de închinarea la forţele naturii.

Cunoaşterea şi trăirea adevăratei învăţături creştine au contribuit la formarea şi păstrarea profilului religios-moral al Sfântului Gheorghe, care în faţa prigoanei contra creştinilor declanşată de Diocleţian se va alătura celor ce slujeau pe Hristos şi îşi dau viaţa pentru El. Conştiinţa sa sinceră de creştin îl îndeamnă să se opună planurilor împăratului roman de a nimici pe creştini şi a asigura în felul acesta triumful religiei idolatre. El declară deschis în faţa împăratului că este şi el unul din slujitorii lui Hristos. Indignat de mă­sura luată de împărat, Sfântul Gheorghe îndrăzneşte să-l înfrunte pe el şi pe slujitorii săi zicând: „până când, o, împărate, şi voi curteni, veţi face război contra creştinilor? Vouă se cade să faceţi pace în toată lumea, dar acum pentru ce iubiţi războiul şi vrajba şi vreţi să vărsaţi sânge sfânt şi drept?”. Cuvintele sale dojenitoare în­furie mai mult pe suveranul roman care nu se aştepta să fie mustrat chiar de unul dintre sfetnicii săi cei mai apropiaţi şi îndrăgiţi.

Văzând câtă nedreptate se face creştinilor, oameni paşnici şi supuşi autorităţii romane, Sfântul Gheorghe, fiind de-a dreapta împăratului, îi spune în public că şi el este din rândul celor ce slă­vesc pe Iisus Hristos. Din cauza acestei mărturisiri, el este închis, şi în închisoare i se aduc feluriţi înţelepţi necreştini care să-l de­termine să se lepede de credinţa în Iisus Hristos. Încercările lor au fost zadarnice, iar torturile la care a fost supus nu l-au clătinat, ci l-au întărit în credinţa lui, la care au aderat mulţi dintre cei ce ur­măreau chinurile sale. Printre cei ce asistau la înfiorătoarele chi­nuri suportate de Sfântul Gheorghe se afla şi soţia împăratului, Priscia, care s-a botezat, luând numele de Alexandra. Împreună cu ea s-a mai botezat şi fiica sa, Valeria.

Inumanele mijloace de tortură suportate de Sfântul Gheorghe în închisoare nu-l abat de la dreapta credinţă şi din nou este întem­niţat, în temniţă, el slăveşte şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă faţă de el, iar celor ce veneau la el atraşi de minunile pe care le săvârşea le vorbea despre adevăratul Creator şi Mântuitor al lumii. Statornicia sa în credinţă îl face să exclame în faţa mulţimii care aştepta ca el să aducă jertfa zeilor: „Cum o să servesc eu unui zeu care nici nu există, ci e plăsmuit de mintea omenească pentru interesele noastre materiale! Eu mă închin Ce­lui ce a slujit adevărului şi aduc jertfa inima mea pentru cinste şi dreptate…” Ca urmare a celor afirmate de el, împăratul l-a consi­derat drept hulitor al zeilor şi a poruncit să fie aruncat într-o groa­pă cu var clocotind, din care a ieşit nevătămat. Încercă­rile împăratului de a-l atrage la credinţa idolatră sunt zadarnice şi Sfântul Gheorghe îi răspunde cu multă seninătate şi fară teamă că el se pleacă numai Celui ce este împărat al inimilor şi sufletelor nevinovate. Că el este slujitorul lui Hristos şi nu al zeilor cărora lumea romană păgână le aduce jertfe ca să dea frâu liber patimilor şi instinctelor sale.

Refuzul Sfântului Gheorghe, care s-a declarat un slujitor con­vins până la moarte al lui Hristos, a declanşat o adâncă amărăciu­ne în sufletul împăratului, fiind astfel nevoit să-l declare ca o per­soană care necinsteşte pe zei şi se face vinovat de cea mai aspră pedeapsă, decapitarea. Aceeaşi pedeapsă va fi decretată şi pentru împărăteasa Alexandra. Înainte de a primi moartea martirică, Sfântul Gheorghe s-a rugat lui Dumnezeu. Mai înainte, Dumne­zeu i se arătase în vis, ca să nu se teamă de chinuri, ci să îndrăz­nească în faţa lor. După ce s-a rugat, şi-a plecat singur capul sub ascuţişul săbiei. Trupul său a fost aruncat în groapa comună a sclavilor, de unde mai târziu l-au luat creştinii şi l-au dus în oraşul Lida din Palestina şi aici va fi depus ulterior într-o Biserică nouă. Sfintele sale moaşte vor săvârşi multe minuni în rândul creştinilor care au cerut ajutorul său.

Prin viaţa sa scurtă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a dovedit multă râvnă şi dragoste pentru învăţătura lui Hristos, pe care a apărat-o şi mărturisit-o cu mult curaj în faţa celor care îl sileau să renunţe la credinţa creştină. Înaintea celor care îl forţau să nege religia creştină, tânărul mucenic Gheorghe nu se înclină şi dă dovadă de curaj. Aşa cum ne învaţă cântările închinate Sfân­tului Gheorghe, el s-a dovedit în faţa celor ce nu-i respectau liber­tatea de conştiinţă ca un purtător de biruinţă, ca un soare străluci­tor şi ca un mărgăritar de mult preţ. Cu puterea crucii fiind înar­mat, el a zdruncinat credinţa cea spinoasă a idolilor şi a sădit viţa dreptei credinţe. El este asemănat cu un „diamant al răbdării, aprins de dragostea pentru Hristos”. Pe el creştinii îl roagă să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru pacea lumii şi pentru mân­tuirea sufletelor lor. Prin trăirea sa curată, el şi-a adunat spicele faptelor bune şi a dovedit că este un lucrător iscusit în grădina Domnului, de aceea creştinii îl imploră în cererile lor ca să se roa­ge neîncetat lui Dumnezeu pentru a-i curăţi de păcate şi a revărsa peste ei mila Sa dumnezeiască. În ultimele clipe ale vieţii sale pă­mânteşti, rosteşte o mişcătoare rugăciune de laudă a lui Dumnezeu şi cere ca Cel atotputernic să ierte celor ce i-au făcut rău, iar cei ce vor chema numele său în ajutor să fie ajutaţi: „şi cei ce vor chema numele meu într-ajutor, dă-le lor cererea lor, că Tu eşti lăudat şi proslăvit în veci”. Pătruns de dragostea divină, el iartă şi cere îndurare pentru cei ce-l asupresc pe nedrept, şi atunci când este părăsit de puterea fizică şi se apropie de pragul morţii se roagă pentru pacea şi viaţa tuturor.

Se stinge din această viaţă „ca un mucenic nebiruit, ca un pur­tător de chinuri, ca un apărător al credinţei neînfruntat” (cântarea a 7-a). Ca să-şi salveze sufletul de la credinţa idolatră, Sfântul Gheorghe de bunăvoie primeşte cu mult curaj toate chinurile tru­pului. Curajul şi biruinţa sa asupra răului sunt exprimate simbolic în iconografie prin reprezentarea sa ca un ostaş tânăr, călare pe un cal, ţinând în mână o suliţă cu care ucide un balaur, tatăl minciu­nii şi al tuturor relelor. Reprezentarea sfântului sub această formă stă în legătură cu o veche istorisire, în care se spune că în părţile Libiei exista un lac în apropierea unei cetăţi. Locuitorii acelei ce­tăţi erau alarmaţi de faptul că mulţi din concitadinii lor piereau din cauza unui balaur care se afla în lacul acela şi-i atrăgea în adâncul apelor sale. De la acest necaz ei vor fi salvaţi de Sfântul Gheorghe care, înainte de a înfige cu putere suliţa sa în gâtlejul balaurului, s-a rugat lui Dumnezeu, Cel ce l-a ajutat şi astfel a ucis acest monstru ce sfâşiase mulţi oameni. Biruinţa Sfântului Gheor­ghe asupra balaurului a impresionat foarte mult pe locuitorii ace­lei cetăţi şi mulţi dintre ei s-au botezat.

Prin cuvânt şi faptă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a dat do­vadă de credinţă vie şi puternică, unită cu o trăire morală ireproşa­bilă pătrunsă de virtutea dragostei creştine. El a fost asuprit pe ne­drept şi fără milă de stăpânirea romană, care persecuta în mod pu­blic pe cei ce credeau în Iisus Hristos. În faţa celor cuprinşi de gân­duri potrivnice învăţăturii Sfintelor Evanghelii, Sfântul Gheorghe se arată vrednic „voievod al lui Hristos” (Acatistul Sfântului Gheorghe) şi el este înarmat doar „cu platoşa dreptăţii, pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului” (Efeseni VI, 14-17). Din această cauză imnografii îl numesc „purtător de biruinţă” sau „dumneze­iesc viteaz”, care cu îngerii dănţuieşte şi pe cei binecredincioşi îi apără şi îi sfinţeşte când aceştia îl cheamă în rugăciunile lor.

Creştinii ortodocşi, potrivit vechii rânduieli bisericeşti, cinstesc în mod deosebit, ca şi la ceilalţi sfinţi, ziua morţii Sfântului Ma­relui Mucenic Gheorghe, ca zi a naşterii sale la o nouă viaţă, feri­cită şi veşnică. Cunoscând viaţa sfântului, ei văd cu ochii credin­ţei modelul adevăratului creştin din secolul al IV-lea, aureolat de nimbul martiric şi pătruns de dragostea lui Hristos, de care nici moartea nu l-a despărţit. Chipul sfântului este pentru ei călăuză luminoasă spre cunoaşterea adevărului care este Hristos şi el le dă curaj în lupta împotriva patimilor şi tuturor relelor care duc la vrajbă între fraţi. El şi-a dat viaţa sa în nădejdea că toţi oamenii au dreptul să se bucure de viaţă ca dar al lui Dumnezeu oferit deo­potrivă tuturor ca să se pregătească pentru veşnicie. Evlavia deo­sebită a credincioşilor noştri faţă de Marele Mucenic Gheorghe se reflectă atât în purtarea numelui sfântului, cât şi în închinarea lă­caşurilor de cult. Faţă de acest mare purtător de biruinţă, domnito­rul moldovean Ştefan cel Mare şi-a arătat deosebita sa veneraţie prin faptul că mai mult de jumătate din cele 47 de Biserici zidite de el au hramul „Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe”. La aceas­tă adâncă şi felurită cinstire amintim şi obiceiul creştinilor noştri de a invoca numele său în diferite împrejurări, precum şi datina ca în ziua aceasta să-şi împodobească porţile cu crengi verzi, ca sim­bol al biruinţei vieţii asupra morţii sau al izbânzii primăverii asu­pra iernii.

În această zi sfântă, întreaga creştinătate ortodoxă cinsteşte pe Sfântul Gheorghe prin păstrarea credinţei sale pe care a mărturi­sit-o şi apărat-o cu preţul vieţii sale. După pilda Fiului lui Dumne­zeu care a pătimit din cauza fărădelegilor oamenilor, Sfântul Gheorghe a îndurat toate chinurile pentru ca duhul dreptăţii, li­bertăţii şi al păcii să domine relaţiile dintre oameni. Exemplul vieţii sale se cuvine împlinit de fiecare creştin prin săvârşirea faptelor bune, deoarece numai în felul acesta se face vrednic de aprecierea şi dragostea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Asemenea sfântului martir, orice creştin trebuie să dovedească statornicie în credinţă şi îndelungă-răbdare în nevoi sau în necazuri, pentru a primi de la Hristos cununa biruinţei asupra păcatelor. Ca mesager al păcii, el se face pildă tuturor celor ce slujesc pe Dumnezeul păcii.

În semn de cinstire deosebită faţă de Sfântul Gheorghe, să adu­cem în locul florilor naturale, buchetul virtuţilor noastre, pentru a fi slujitori ai luminii şi ai vieţii celei adevărate. Oferind acest smerit dar purtătorului de chinuri şi de biruinţă, el nu va înceta niciodată să se roage pentru iertarea greşelilor noastre înaintea Mântuitorului Hristos şi noi vom prospera în viaţa duhovnicească. Să cerem din adâncul sufletelor noastre Sfântului Mare Mucenic Gheorghe să fie mereu rugător şi mijlocitor pentru noi înaintea lui Dumnezeu, izvorul vieţii şi al darurilor spirituale. Ca o stea pur­tătoare de lumină duhovnicească să ne călăuzească totdeauna spre toate lucrurile bineplăcute oamenilor şi lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Sursa: Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, (Glasul Bisericii nr. 3, 1988). www.doxologia.ro