Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi niciodată să nu mai intri în el!” (Mc. 9 :25)
Câtă putere! Ce cuvinte mai presus de fire! Ce măreaţă îndrăznire! Ce însemnată expresie sau ilustrare a caracterului ei dumnezeiesc! Eu îţi poruncesc ţie! Cine altul afară de Dumnezeu putea să îşi impună cu atâta autoritate propriul Eu în faţa unui duh mut şi surd? Cine altul ar putea, ca unul care are putere, să ceară unui duh mut şi surd să iasă din locaşul lui şi să nu mai intre în el niciodată, dacă nu ar avea putere absolută asupra duhurilor necurate? „Ieşi din el şi să nu mai intri în el!” Cum deci ar putea un duh mut şi surd să audă glasul Domnului, dacă sunetul lui nu ar mişca şi nu ar înfricoşa toată firea? Dacă toate, cele văzute şi cele nevăzute, nu ar simţi puterea care zace în glasul Mântuitorului? Cuvintele Acestuia sunt atât de puternice, atât de mari şi atât de străine/ieşite din comun şi rostite cu atâta autoritate stăpânească, încât puteau ieşi numai din buzele Dumnezeului-om. Caracterul, înălţimea cuvintelor sunt astfel, încât se potrivesc numai lui Dumnezeu. Prin aceste cuvinte Domnul nostru Iisus Hristos a arătat în mod deosebit dumnezeirea Sa tăinuită în El şi a descoperit limpede dumnezeiasca atotputernicie şi atotcunoştinţă.
Prin aceste cuvinte (Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi niciodată să nu mai intri în el!) Mântuitorul a descoperit trei proprietăţi dumnezeieşti: mai întâi, atotcunoştinţa, fiindcă a recunoscut duhul mut şi surd şi îl numeşte după caracteristicile lui: Duh Mut şi surd.
În al doilea rând, domnia sau stăpânia Lui, fiindcă porunceşte ca un stăpân cu putere şi autoritate: Eu îţi poruncesc ţie.
Şi în al treilea rând, atotputernicia Lui: Ieşi din el şi niciodată să nu mai intri în el! Îl recunoaşte, îl cheamă pe nume, îi porunceşte şi îi interzice şi îndată vorbelor le urmează faptele.
Iar „duhul mut şi surd” aude cuvintele Domnului şi Stăpânului, recunoaşte glasul cel stăpânesc, se înfricoşează şi se cutremură, ascultă şi iese afară şi fuge pentru a nu se mai întoarce la locul sălăşluirii lui niciodată. Ce faptă ieşită din comun! Ce lucrare întemeietoare! Faptă cu adevărat dumnezeiască! Oare ce impresie a făcut pentru iudeii adunaţi acolo, pentru mulţimea ce alerga de pretutindeni? Se vede că nici una! Fiindcă împotriva acestei stări de lucruri mai cu seamă Domnul a mustrat pe iudei ca neam necredincios şi desfrânat şi a ameninţat că nu îi va răbda mai mult pe ei: O, neam necredincios şi desfrânat, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda?
Da, nu a făcut nici o impresie, ca şi cu celelalte semne şi minuni, cum istoriseşte Sfanţul Evanghelist Ioan: După ce a făcut atât de multe semne înaintea lor, nu au crezut în El, ca să se împlinească cuvântul lui Isaia, care zice: „Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi?” Pentru aceea nu puteau crede, fiindcă iarăşi zice Isaia: A orbit ochii lor şi a împietrit inimile lor ca să nu vadă cu ochii lor şi cu inima să înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă ei şi Eu să îi vindec. Acestea le-a zis Isaia când a văzut slava Lui şi când a grăit despre El, fiindcă păcatul a orbit ochii lor şi a împietrit inima lor ca să nu vadă şi să nu înţeleagă, să se întoarcă şi să se vindece. Cu adevărat, ce înfricoşată auzire!
Dumnezeu pentru păcate a urgisit pe poporul Lui iubit şi a orbit ochii cugetului şi a împietrit inimile păcătoşilor, ca să nu fie auzit glasul Lui, care de multe ori i-a chemat, ca să rămână până în sfârşit în răutăţile lor şi să nu se vindece prin recunoaşterea Mântuitorului, ca să primească pedeapsa cuvenită pentru faptele lor. Domnul i-a răbdat, i-a cercetat, i-a rugat, iar ei au auzit, s-au depărtat de El şi au rămas în păcatele lor. Aşadar tot în păcate vor muri. Cu adevărat, fraţi creştini, de vreme ce nu l-a cruţat pe poporul Lui ales, care nu a ascultat, pe noi cum ne va cruţa? Dacă nu a cruţat măslinul cel bun, care n-a reuşit să dea roadă, cum va cruţa pe măslinul sălbatic, altoit, dacă el nu îşi va da rodul lui?
Dacă un asemenea pericol îi ameninţă pe toţi cei ce lucrează păcatul, să pătimească orbirea minţii şi să îşi împietrească mintea şi inima, astfel încât nici caracterul dumnezeiesc al faptelor Mântuitorului să nu îi îndrepte, nici să înţeleagă puterea şi dumnezeiasca energie, care îi cheamă pe ei, şi să rămână nevindecaţi suferind şi fiind condamnaţi la moarte, pentru aceasta voi vorbi despre necesitatea absolută a mărturisirii, ca singurul mijloc de vindecare şi de mântuire a sufletului bolnav.
Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, București, 2009, p. 83