Cina cea de Taină a lui Hristos este atît de tainică, de adîncă şi nesfîrşit de însemnată, încît inimile noastre se umplu de cutremur: căci la această sfîntă Cină Domnul Iisus Hristos a spălat picioarele ucenicilor Săi, a rînduit Taina Sfintei Împărtăşanii şi a săvîrşit pentru întîia dată această Taină, pentru întîia dată i-a împărtăşit pe ucenicii Săi.
Domnul a arătat cu fapta prea-marea Sa smerenie, spălînd picioarele pline de praf ale ucenicilor, pe care acest lucru i-a uluit nespus: “Cum aşa, Marele nostru învăţător, Domnul nostru să ne spele nouă picioarele!”În mirarea lor, toţi tăceau – şi s-au supus plini de fior Domnului Iisus Hristos. Numai înflăcăratul Petru nu a răbdat: “Cum! Învăţătorul meu, Domnul meu Iisus Hristos îmi va spăla mie picioarele! Nu, Doamne, nu ai să-mi speli picioarele!” – la care Domnul i-a răspuns: “Tu nu înţelegi ceea ce fac, dar mai tîrziu vei înţelege”. “Nu, Doamne, în veac nu-mi vei spăla picioarele”. “Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine”.
Auzind vorbele acestea, Sfîntul Petru s-a cutremurat. “Doamne! Doamne! Nu doar picioarele, ci şi mîinile spală-mi-le, spală şi capul meu, dar de împărtăşirea cu Tine nu mă lipsi!” iar Domnul i-a răspuns: “Celui curat nu trebuie să i se spele mai mult decît picioarele prăfuite”. Şi încheind această minunată, mîntuitoare şi mare faptă a Sa, Domnul Iisus Hristos a zis: “Iată Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am dat pildă ca să vedeţi cum se cuvine să vă purtaţi şi voi. Dacă Eu, Domnul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă faceţi acelaşi lucru unii altora” (v. In. 13, 4-15).
Cît de uimitoare este această faptă a Domnului! Domnul a spălat picioarele robilor Săi! Se mai întîmplase oare aşa ceva pe lume? Dar Domnul se purta în toate privinţele aşa cum nimeni dintre oameni nu se mai purtase, Domnul vorbea despre toate aşa cum nimeni dintre oameni nu mai vorbise. Suntem datori să ascultăm fiecare cuvînt al Lui cu multă luare-aminte şi mult cutremur şi să ne străduim a pătrunde în sfîntul lor înţeles.
Ce înseamnă cuvintele pe care Domnul le-a spus Sfîntului Apostol Petru: “Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine”? De ce a rostit Domnul aceste spuse înfricoşătoare? Fiindcă Sfîntul Petru se tulburase în chip atît de firesc şi nu putea nicidecum să-şi dea picioarele spre spălare Marelui său învăţător? De ce n-ar fi avut împărtăşire cu Hristos dacă I s-ar fi împotrivit pînă la capăt? Fiindcă n-a dat însemnătatea cuvenită acestei mari fapte a Domnului şi a cutezat să I se împotrivească fără să-L înţeleagă. Trebuie să avem evlavie adîncă faţă de Domnul Iisus Hristos şi să primim cu frică şi cutremur fiecare cuvînt al Lui, fără a îndrăzni vreodată să ne abatem de la voia Lui cea dumnezeiască.
El a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decît picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi (v. In. 13, 10). Aşadar, le lipsea ceva. Erau curăţiţi şi sufletele lor erau sfinţite în urma celor trei ani petrecuţi cu Domnul Iisus Hristos şi a învăţăturii pe care o primiseră în inimile lor. Erau curaţi. Dar dacă Domnul a găsit că este neapărată nevoie să le spele picioarele pline de praf, înseamnă că rămăsese în ei o oarecare neputinţă păcătoasă omenească, iar Domnul voia ca ei să fie întru totul sfinţi şi fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Aceasta e o lecţie pentru noi. Suntem datori să ne aducem aminte întotdeauna de mulţimea necurăţiei din noi, chiar şi după ce ne-am pocăit şi ne-am împărtăşit cu Trupul şi Sîngele Domnului. Şi numai Domnul poate spăla această necurăţie.
Suntem datori, de asemenea, să ne amintim şi să împlinim porunca lui Hristos: Deci, dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora: că v-am dat vouă pildă ca precum v-am făcut Eu vouă, şi voi să faceţi (In. 13, 14-15). Ce înseamnă să ne spălăm picioarele unul altuia? Înseamnă că suntem datori să ne smerim adînc în faţa tuturor oamenilor, să nu ne semeţim în faţa nimănui, să îi slujim pe toţi aşa cum a slujit Domnul Iisus Hristos. Înseamnă că suntem datori să slujim aproapelui în toate, după cuvîntul Domnului: Care între voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru (Mt. 20, 26).
Fără nici o silă, fără nici un dezgust trebuie să spălăm, să legăm şi să doftoricim rănile trupeşti urît mirositoare, pline de puroi ale fraţilor noştri. Tot cu mare smerenie şi dragoste trebuie să doftoricim şi rănile duhovniceşti ale fraţilor noştri, să purtăm neputinţele celor neputincioşi, aşa cum porunceşte apostolul Pavel; să le slujim, nu să le fim stăpîni; să nu poruncim nimănui, ci să ne facem slugă tuturor.
Domnul a săvîrşit şi un alt lucru, încă mai însemnat, la Cina cea de Taină din ziua a cărei pomenire o facem acum plecîndu-ne în rugăciune, în această zi, Domnul Iisus Hristos a întemeiat cea mai mare dintre Tainele creştineşti: Taina Împărtăşaniei. El a săvîrşit un lucru neobişnuit de tainic şi de sfînt: a luat pîinea, a binecuvîntat-o, şi-a înălţat privirile către cer, a lăudat pe Dumnezeu, a frînt pîinea şi a dat-o ucenicilor Săi spunînd uluitoarele, cu totul neobişnuitele cuvinte pe care le auziţi la fiecare Sfîntă Liturghie: Luaţi, mîncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frînge pentru voi spre iertarea păcatelor. După aceea, Domnul Iisus Hristos a binecuvîntat potirul cu vin şi, dîndu-l ucenicilor, a grăit: Beţi dintru acesta toţi: acesta este Sîngele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Mt. 26, 28; Lc. 22, 19). Noi facem asta spre pomenirea Lui în fiecare zi la sfînta Liturghie prin Taina Euharistiei.
Mai înainte, El spusese: Eu sunt Pîinea vieţii… Eu sunt Pîinea cea vie, Care S-a pogorît din cer. Cine mănîncă din pîinea aceasta viu va fi în veci – iar pîinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu… Cel ce mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (In. 6, 48-51, 53-56).
Aceste cuvinte au fost atît de şocante cînd oamenii le-au auzit pentru prima dată încît mulţi, chiar dintre ucenicii Lui, L-au părăsit, neputînd înţelege cum avea El să le dea de mîncat Trupul Său şi de băut Sîngele Său, cum putea să îşi dea numele de “Pîinea Cerească”.
Dar cei doisprezece apostoli, pe care Domnul Iisus Hristos i-a întrebat: “Nu vreţi şi voi să Mă părăsiţi?”, i-au răspuns prin gura Sfîntului Apostol Petru: “Doamne, unde să mergem? Doar Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (v. In. 6, 67-68).
Apostolii au primit, au făcut loc în inimile lor pentru cuvintele tainice ale Domnului, au crezut în faptul că Domnul Iisus Hristos este Pîinea vieţii, care s-a pogorît din cer ““ iar acum, la Cina cea de Taină, cînd El le-a dat Trupul şi Sîngele Său sub chipul pîinii şi al vinului, şi-au amintit cu adîncă credinţă de ceea ce le spusese Hristos.
Şi noi, creştinii, suntem datori să primim în inimile noastre aceste mari şi sfinte cuvinte ale lui Hristos, suntem datori să ne amintim ce ne-a spus Hristos în minunatul Său cuvînt despre viţa de vie: Eu sunt Viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie, şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă. Acum, voi sunteţi curaţi, pentru cuvîntul pe care vi l-am spus. Rămîneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţă nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămîne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămîneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămîne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămîne în Mine, se aruncă afară ca mlădiţă şi se usucă – şi le adună, şi le aruncă în foc, şi ard (In. 15, 1-6).
Dacă noi suntem mlădiţe ale Viţei lui Hristos, înseamnă că ne hrănim cu seva acestei Viţe, aşa cum viţa de vie obişnuită se hrăneşte cu seva pe care o primeşte de la rădăcinile sale.
Nu putem trăi fără această hrană tainică primită de la Viţa lui Hristos, ale cărei mlădiţe El nea învrednicit să fim.
Dar care este seva Viţei lui Hristos? Este Sîngele Lui, este Trupul Lui, pe care El ne porunceşte să le bem şi să le mîncăm. Iar dacă nu ne vom hrăni cu Trupul lui Hristos şi cu Sîngele lui Hristos, atunci, aşa cum a zis Domnul, nu vom avea viaţă în noi şi El nu va petrece întru noi, şi noi întru El. Iată cît de însemnată este această Taină a împărtăşirii cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, pe care Domnul însuşi a întemeiat-o acum la Cina cea de Taină, poruncindu-ne să o săvîrşim spre pomenirea Lui.
Suntem datori să credem din toată inima în faptul că, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sîngele lui Hristos sub chipul pîinii şi al vinului, cu adevărat mîncăm Trupul lui Hristos şi bem Sîngele Lui. Şi nimeni dintre noi să nu se îndoiască văzînd că pîinea rămîne pîine şi vinul rămîne vin şi că ele au gust de pîine şi de vin. Să nu se îndoiască nimeni de faptul că nu sunt pîine simplă şi vin simplu, ci adevăratul Trup şi adevăratul Sînge al lui Hristos.
Dat fiind că noi avem dezgust fată de carnea crudă şi nu putem bea sînge, Domnul nu ne pune să mîncăm Trupul Lui şi să bem Sîngele Lui sub chipul cărnii şi al sîngelui. În Taina Euharistiei, Domnul săvîrşeşte prefacerea pîinii şi a vinului în Trupul şi Sîngele lui Hristos, şi trebuie să credeţi cu toţii în faptul că această prefacere are loc cu adevărat.
Nimeni nu trebuie să creadă, asemenea protestanţilor, că Liturghia este doar o imagine a ceea ce a săvîrşit Domnul nostru la Cina cea de Taină, faţă de care ar avea numai o asemănare formală.
Mulţi s-au îndoit de faptul că pîinea şi vinul se prefac cu adevărat în Trupul şi Sîngele lui Hristos. De multe ori Domnul i-a învăţat minte în chip minunat. De pildă, a ajuns pînă la noi prin predanie următoarea întîmplare adevărată. O oarecare femeie din Roma cocea prescuri şi le aducea Sfîntului Grigorie Dialogul, papa Romei. Odată, cînd Sfîntul Grigorie, urmînd să o împărtăşească, spunea cu voce tare rugăciunea dinaintea împărtăşirii, ea a zîmbit. Papa a întrebat-o: “De ce zîmbeşti?” “Cum să nu zîmbesc”, a răspuns ea, “cînd am copt pîinea asta cu mîna mea, iar tu spui că este cu adevărat Trupul lui Hristos?” Sfîntul Grigorie şi-a înălţat ochii către cer şi s-a rugat lui Dumnezeu ca El să o încredinţeze pe femeie că se va împărtăşi cu adevăratul Lui Trup şi Sînge. Şi, cu rugăciunile lui, femeia a văzut în loc de pîine şi de vin Trup şi Sînge omenesc, şi s-a cutremurat de frică. Iar Sfîntul Grigorie s-a rugat din nou, iar Trupul şi Sîngele Domnului au căpătat din nou înfăţişare de pîine şi de vin.
Despre faptul că în Taina Euharistiei, care se săvîrşeşte la Liturghie, se săvîrşeşte cu adevărat neasemuita minune a prefacerii pîinii şi vinului în Trupul şi Sîngele lui Hristos a dat mărturie Domnul şi prin alt mijloc – fiindcă ştim şi din Viaţa Cuviosului Serghie din Radonej că, săvîrşind el Liturghia şi chemînd Duhul Sfînt, cînd a rostit cuvintele săvîrşitoare ale acestei mari Taine: “Prefăcîndu-le cu Duhul Tău Cel Sfînt”, unul dintre sfinţii lui ucenici l-a văzut pe Cuvios înconjurat cu totul de văpaie, după care acea văpaie, depărtîndu-se de la el, sa făcut ghem şi a intrat în potirul cu Sfintele Daruri.
Oare nu ne ajung dovezile acestea? Oare le vom socoti drept legendă? N-au decît să vorbească de legende necredincioşii – însă noi credem că lucrurile stau aşa cu adevărat; iar episcopii şi preoţii care săvîrşesc cu mare evlavie Taina Euharistiei, simt limpede că se petrece o Taină foarte mare, simt cum Se pogoară Duhul Sfînt asupra pîinii şi a vinului.
Deci, să întindem mîinile şi picioarele noastre murdare Atotmilostivului Domn Iisus Hristos şi să-L rugăm să spele murdăriile noastre. Şi după ce le va spăla prin Taina pocăinţei, ne vom apropia de marea Taină a împărtăşaniei cu frică şi cutremur, cu credinţă adîncă în faptul că sub chipul pîinii şi al vinului ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sîngele lui Hristos, că se împlinesc asupra noastră cuvintele lui Hristos:
Cel ce mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu întru Mine rămîne şi Eu întru el. Amin.
Sf. Luca al Crimeei – La porțile Postului Mare. Predici la Triod