Această frică de judecata, de părerea altor oameni este ceea ce adesea ne împiedică schimbarea, chiar și când suntem capabili de a modifica, de a face un pas, fiindcă acest pas trădează trecutul nostru. Suntem cu mult mai înfricoșați de a fi luați în râs, decât de a fi aspru criticați.

Imaginați-vă situația! Avem aici un bogat, cu un fel de statut de bancher într-un oraș mic, care aștepta să-L vadă pe Hristos. El se strecoară prin mulțime; fiindcă este atât de mic de statură, este deja o persoană bizară. Se urcă într-un copac. Vă puteți imagina pe managerul unei bănci urcându-se într-un copac din centrul orașului doar pentru a vedea cum arată un profet hoinar? Desigur, a fost împresurat de huiduieli, fluierături, ironii și râsete. Acesta a fost probabil, cel mai greu test al credinței sale.

A deveni ucenicul lui Hristos, a fi alungat de propria familie și de prieteni din această pricină este un act nobil, dar a te urca într-un copac precum un copil ștrengar când ești o personalitate publică, aceasta e ceva cu totul diferit și cu mult mai greu! Aceasta e ceea ce atât de adesea ne împiedică să-L urmăm pe Hristos: acel prim pas care va face din noi un subiect de glume și ironii. „Vrei tu, liber cugetătorule, să devii sclavul gândirii demodate? Vrei tu, cel care credeai că ai dreptul să faci ceea ce vrei, că ai dreptul să arunci insulte în fața lui Dumnezeu, să devii sclavul Lui? Tu, cel căruia nu ți-a fost niciodată frică de ceea ce vor spune oamenii, acum, dintr-o dată, ți s-a făcut frică și te grăbești să te supui legii?” Oare nu-i putem auzi pe prieteni cum vorbesc despre convertirea noastră?

Nu sunt decât două căi prin care poți birui această vanitate, această atitudine de a ține mereu cont de opinia publică: mândria sau smerenia. Nu există o a treia cale.

Vanitatea sau slava deșartă era cea care făcea din Zaheu un om mic și care, de asemenea, ne face și pe noi mici atât în fața lui Dumnezeu, cât și a omului. Vanitatea are două trăsături specifice: pe de-o parte, omul vanitos este întru totul dependent de părerea celorlalți. Conștiința sa tace în fața vocii mulțimii. Judecata lui Dumnezeu este scoasă din calcul. El este departe, invizibil, discret, în timp ce mulțimea este gălăgioasă și arogantă, ea cere supunere și conformitate. Așadar, supunerea față de opinia publică disprețuiește conștiința și judecata lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cel mai umilitor lucru în cazul acesta este că oamenii de a căror părere ne agățăm nu fac nici măcar parte din rândul celor pe care îi respectăm. Mulțimea după ale cărei aplauze tânjim, mulțimea de care ne este frică, de a cărei judecată ne temem, nu este adunarea sfinților lui Dumnezeu. Nu este nici măcar alcătuită din oameni capabili să facă o judecată dreaptă, să respecte valori autentice. Ei sunt oameni ale căror opinii, când vorbesc despre alții, adesea le disprețuim, și totuși ne este teamă de verdictul lor. Gândiți-vă la toate lucrurile pe care le facem în viață în timp ce privim cu un ochi la galerie și ne întrebăm dacă va avea o părere bună sau proastă pentru noi. Dacă ne-am opri pentru o clipă, am putea vedea că acei oameni de la care așteptăm o părere în favoarea sau în defavoarea noastră sunt chiar oamenii despre care noi credem că nu prea au dreaptă socoteală. Și totuși tremurăm în fața ochiului lor examinator.

Tânjim după aprobare, recunoaștere într-un mod atât de superficial, atât de meschin. În toate împrejurările vieții ne vedem pe noi înșine și pe ceilalți învârtindu-ne de colo colo, cu mâinile întinse, sperând că vom primi vreun ban ruginit, un zâmbet sau o privire aprobatoare. Tocmai i-am descris pe oamenii de la care așteptăm să primim pomană; dar ce este această pomană și cum o dobândim? Acceptând să trăim într-o lume grotescă imaginară, care transformă realitatea în iluzie.

Vanitatea nu doar că golește de conținut real ceea ce avem. Ne jefuiește, de asemenea, și de posesia efectivă a acelui bun. În viețile Părinților Deșertului, găsim povestea unui monah care trăia într-o mare mănăstire și care, „după ce s-a nevoit din răsputeri și ajutat fiind de Domnul, s-a făcut stăpân peste nouă virtuți.” În strădania sa de a dobândi o desăvârșire chiar și mai mare, el tânjea să-și însușească o a zecea virtute; dar în ciuda eforturilor sale, nu reușea. În loc să cerceteze motivele pentru care trebuia să se nevoiască și mai mult și în loc să se întrebe dacă nu cumva se afla ceva în el care îl împiedica să sporească și mai mult, el a hotărât să-și părăsească mănăstirea, care părea nepotrivită pentru împlinirea strădaniilor sale. În timp ce ieșea din chilia sa – la care nu se va mai întoarce niciodată – puțina smerenie pe care o avea l-a părăsit, iar vanitatea i-a umplut sufletul.

A cercetat nouă mănăstiri, dar le-a părăsit pe toate, una după alta, considerând că nu sunt potrivite pentru a-l ajuta să devină un sfânt al lui Dumnezeu; însă de fiecare dată când părăsea o mănăstire, era mai sărac decât atunci când intrase pe poarta ei. Și-a pierdut toată răbdarea în prima mănăstire, tăria sufletească în a doua, disciplina în a treia, ascultarea în a patra, îndelunga răbdare în a cincea, blândețea în a șasea și așa mai departe; însă vanitatea devenea tot mai puternică, mândria se înstăpânea tot mai mult și i-au adus irascibilitate, mânie, facerea voii proprii, aroganță, cerbicia inimii – și atunci când a cercetat a noua mănăstire nu se mai afla nimic din cele nouă virtuți pe care le avea la început, fiindcă fuseseră alterate de vanitate și mândrie, iar apoi înlocuite de opusurile lor.

Însă în vanitate mai există o putere distructivă: vanitatea se atașează de dovezi înșelătoare și de aparențe mincinoase. Judecata lui Hristos cercetează inimile oamenilor – înlăturând uneori dovada materială cea mai convingătoare, mereu cercetând dincolo de aparențe. Două exemple ne pot ajuta să înțelegem acest lucru, plânsul lui Petru: când Hristos S-a întâlnit cu Petru pe malul Tiberiadei după Învierea Sa, nu l-a acuzat de trădare și nici nu i-a cerut să facă o mărturisire completă a infracțiunilor săvârșite. I-a pus o întrebare pătrunzătoare: „Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” Dacă Petru ar fi fost atent la cele spuse de El, l-ar fi frapat ultimele patru cuvinte: „Mai mult decât aceștia”. Și-ar fi putut aduce aminte că Hristos a spus: „Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult?”, și atunci ar fi răspuns și el: „Socotesc că aceluia căruia i s-a iertat mai mult”.

Dacă ar fi cugetat la aceasta, poate că și-ar fi venit în sine ca fiul risipitor, dar fiindcă era impulsiv, necioplit, fiindcă acționa înainte de a gândi, el a răspuns din inimă: „Tu știi că te iubesc.” „Mă iubești tu pe Mine?”, întreabă din nou Hristos. „Da, Te iubesc!” „Chiar așa e?” Și atunci, deodată, Petru înțelege! El auzise deja această întrebare întreită în noaptea când Hristos a fost trădat, în curtea casei arhiereului; de trei ori a fost întrebat și de trei ori s-a lepădat de Hristos. În acel moment, cuvintele lui Hristos „mai mult decât aceștia” au o rezonanță prevestitoare de rău – cine va mai crede vreodată că el, Petru, Îl iubește pe Hristos? – , aceste cuvinte anunță osândă, nu nădejde. Și cuprins de disperare, conștient de faptul că toate dovezile îi stau împotrivă, nădăjduind când nu era loc de nădejde, el spune: „Doamne, Tu știi toate; Tu știi că Te iubesc”. Iar Hristos – Dumnezeu Care cunoaște cu adevărat ce este în inima omului – știe că Petru, într-adevăr, Îl iubește. El înlătură orice dovadă și grăiește către „omul cel tainic al inimii”: „Urmează Mie”. (….)

Așa cum am spus mai înainte, nu există decât două modalități prin care ne putem lepăda de dependența, slugărnicia față de părerea celorlalți: mândria sau smerenia. Există acea formă de smerenie care constă în a nu fi vătămat nici de ocara, nici de lauda oamenilor, ci a sta pur și simplu în fața judecății lui Dumnezeu și a propriei conștiințe, precum în istorisirea despre un frate care voia să știe cum să răspundă laudelor și criticilor. „Du-te în cimitir”, i-a spus părintele duhovnicesc, „și înjură-i pe morți”. A făcut astfel și, când s-a întors, părintele său l-a întrebat ce au răspuns morții la înjurături. „Nimic”, a răspuns monahul, „au rămas tăcuți”. „Du-te înapoi și laudă-i”, i-a zis Bătrânul. Și când ucenicul i-a spus că cimitirul a rămas la fel de tăcut ca înainte, el a răspuns: „Fă la fel ca cei morți. Pe ei nu-i mai vatămă judecata oamenilor, fiindcă stau pururi sub privirea lui Dumnezeu”.

Mai există, de asemenea, acea formă de smerenie care este rodul nevoinței săvârșite în slujba vanității. Este exemplificată în concluzia istorisirii despre monahul cu nouă virtuți. După ce a pierdut tot ce avea, acesta a ajuns la o oarecare mănăstire, aici a fost cuprins de deznădejde și a plâns din cauza celor ce se întâmplaseră cu el. S-a judecat pe sine și a luat hotărârea de a se încredința numai în Domnul. După ce s-a mărturisit sincer și deplin lui Dumnezeu, și-a scris toate păcatele săvârșite din slavă deșartă și mândrie care l-au adus într-o stare atât de jalnică și a pus acea hârtie în cingătoarea sa. A rămas să se nevoiască în acea mănăstire și de fiecare dată când ispita se abătea asupra lui, scotea hârtia și, citind-o, căpăta putere împotriva diavolului.

Frații erau uimiți de calmul său; nici certurile dintre ei, nici un prilej de bucurie sau de neliniște nu-i tulbura liniștea. Apoi au observat că, de fiecare dată când era asaltat de ispite exterioare sau lăuntrice, scotea din cingătoare o bucată de hârtie și îndată se pogora liniștea asupra sa. „E vrăjitor” , au zis ei, „iar vrăjile și le ține în cingătoare!”. S-au plâns starețului și i-au cerut să-l alunge din mănăstire, însă starețul a vrut să afle de unul singur adevărul în privința acelei bucăți de hârtie. Prin urmare, s-a dus în puterea nopții la chilia acelui monah, i-a luat hârtia în timp ce dormea și a citit-o. Dimineața le-a zis fraților: „vă voi citi ce scrie pe această bucată de hârtie”. Dar monahul, temându-se că frații vor socoti drept virtute luarea sa aminte la propriile păcate, l-a implorat pe stareț să tacă. Starețul știa însă că frații vor învăța multe de la el și a poruncit să fie citită cu glas tare acea hârtie. Iar când frații au auzit ce era scris, au căzut cu fața la pământ zicând: „Iartă-ne, frate, că am păcătuit față de tine!”.

Dacă ascultăm glasul celor din jurul nostru, s-o facem pentru a auzi glasul lui Dumnezeu. Smerenia este una dintre cele mai puternice virtuți evanghelice, însă noi am reușit să facem din ea virtutea firavă a sclavului. Puțini oameni vor să fie smeriți și aceasta fiindcă smerenia ni se pare a fi o negare a demnității de om. Este la fel ca și în privinta ascultării: lăudăm copilul pentru că este ascultător, când este supus, când nu are o voință proprie; rareori ne întrebăm ce se întâmplă în inima lui și prea adesea ni se pare că orice oaie face parte din turma lui Hristos.

A fi socotit smerit, ascultător, blând este aproape o insultă. Nu mai vedem măreția și tăria unei astfel de atitudini. Caricatura smereniei pe care o trăim sau o exemplificăm constă în a spune cu ipocrizie, atunci când suntem lăudați, că acesta de fapt nu este adevărat; iar atunci când suntem ignorați, atragem atenția asupra noastră insistând că nu valorăm nimic.

Adevărata smerenie se naște din concepția noastră despre sfințenia lui Dumnezeu, dar mult prea adesea ne forțăm să ne simțim mai smeriți micșorându-ne singuri într-un mod artificial. (…) Smerenia nu constă în a încerca mereu să ne umilim și să renunțăm la demnitatea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește și pe care o cere de la noi fiindcă suntem copiii, nu sclavii Săi. Smerenia, așa cum vedem la sfinți, nu se naște numai din faptul că-și conștientizează păcatele, fiindcă chiar și un păcătos poate să-I aducă lui Dumnezeu o inimă frântă și smerită și un cuvânt de iertare este de ajuns pentru a șterge orice rău din trecut și din prezent. Smerenia sfinților se naște din vederea slavei, măreției și a frumuseții lui Dumnezeu. Smerenia lor nu se naște nici măcar din conștientizarea deosebirii dintre om și Dumnezeu, ci din dobândirea conștiinței că Dumnezeu este atât de sfânt, o dezvăluire atât de intensă a frumuseții desăvârșite, a unei iubiri atât de uimitoare, încât ei își dau seama că singurul lucru pe care-l pot face în prezența Sa este să îngenuncheze înaintea Lui într-un act de închinare, bucurie și uimire. (…)

Smerenia este o cale prin care omul stă înaintea lui Dumnezeu Care vede, iar omul este nevrednic de aceasta; smerenia caută în mod firesc locul cel mai de jos. Ea este întru totul deschisă către Dumnezeu, dăruită Lui, gata să primească de la El, fie din mâna Sa sau prin mijlocirea altor oameni, niciodată nu-l împinge pe om să-și afirme propria stare smerită, fiindcă ea nu este înjosire, ci pur și simplu a sta înaintea lui Dumnezeu în uimire, bucurie și recunoștință.

Ea este singurul mijloc prin care ne putem elibera de frica opiniei publice, de servilismul care ne împiedică să găsim curajul și ocaziile de a ne îndrepta viața, de vreme ce ne-am ales valorile omenești drept criteriu. Din momentul în care ne-am eliberat de acestea, rămânem singuri cu conștiința noastră, în care glasul lui Dumnezeu se aude nestingherit, anunțându-ne judecata lui Dumnezeu și dându-ne puterea de a începe să trăim deplin și în libertate.

Știm că putem face aceasta fiindcă sunt momente când ne putem rupe cu totul de părerea celorlalți, de opinia publică – momente de trăire profundă care ne fac oameni deplini, demni de numele de om, iar micimea noastră se decojește și cade de la noi. Când suntem cuprinși de o mare fericire, când mâhnirea ne străpunge inima, când suntem deplin biruiți de o oarecare experiență lăuntrică, nu ne mai gândim, chiar și dacă numai pentru o clipă, la ceea ce gândesc ceilalți despre noi.

Când aflăm despre moartea unui om care ne este mai drag nouă decât tuturor celorlalți, ne afundăm în tristețe; nu ne întrebăm dacă ceilalți au o părere bună sau nu despre noi. Când, după o lungă absență, ne întâlnim cu cineva care ne este drag, nu ezităm să ne aruncăm în brațele prietenului nostru fără să ne mai întrebăm dacă cei din jur vor crede că ne facem de râs. Toate acestea s-au dovedit cu putință pentru Zaheu fiindcă, dând la o parte părerile oamenilor, el era hotărât să vadă, iar determinarea sa i-a îngăduit să ajungă direct la Dumnezeu, să experieze descoperirea Dumnezeului celui Viu.

Pe Dumnezeul lui Zaheu, Dumnezeul cel Viu, Îl caută fiecare suflet din veac în veac – al unui Dumnezeu atât de diferit de imaginile statice oferite de multe religii de-a lungul vremii. Sfântul Grigorie de Nazianz, în secolul al IV-lea, a spus că din cele pe care le-am adunat din Scripturi, din Tradiție și din experiența Bisericii, din tot ceea ce omul a putut să cunoască despre Dumnezeu, noi am făcut din acestea o imagine bine asamblată, însă oricât de frumoasă va fi fiind această imagine, nu am făcut decât să zidim un idol. Fiindcă din clipa în care ne facem o imagine despre Dumnezeu și spunem: „Iată, așa este Dumnezeu”, Îl transformăm pe Dumnezeul cel dinamic, viu, de nepătruns, nemărginit de profund Care este Dumnezeul nostru în ceva limitat, de dimensiuni omenești. De vreme ce întreaga cunoaștere revelată trebuie să fie de dimensiuni omenești, nu este nimic în revelație care nu este [după măsura omenească], fiindcă, dacă nu ar fi așa, nu ne-ar scăpa nici ceea ce este infinit de mare, nici ceea ce este infinit de mic.

Tot ceea ce știm despre Dumnezeu este ieri nu este astăzi sau mâine. Vreau să spun prin aceasta că toată cunoștința despre Dumnezeu pe care o am până în clipa de acum nu o pot așeza înaintea ochilor mei pentru a o adora, ea este trecutul, este hotarul dintre ceea ce era și ceea ce va fi. Dumnezeul înaintea Căruia vin închinându-mă și rugându-mă Lui este Cel Unul, cunoașterea Căruia m-a adus în punctul în care Îl pot întâlni dincolo de imaginile omenești și conceptele raționale. Stau înaintea Dumnezeului Necunoscut, a Cărui taină se dezvăluie veșnic înaintea noastră, dar care totuși rămâne pentru veșnicie cu neputință de pătruns. Nu prin inventarea de noi modele de dumnezeu vom putea noi face ca alți oameni să-L vadă.

Când stăruim în a spune: „Acum câteva secole s-a descoperit ce anume este Dumnezeu, iar eu vă voi vorbi despre aceasta”, oamenii au dreptate să ne răspundă: „Dacă ai ști, s-ar vedea cu ochiul liber”. Și nu este deloc evidentă această cunoaștere! Dacă vreunul dintre noi ar avea o descoperire a ceea ce este Hristos, ar spune: „Am văzut chipul lui Hristos”. Amintiți-vă de paragraful de la Epistola [a doua] către Corinteni: „Am văzut strălucirea slavei lui Dumnezeu pe chipul lui Hristos”. La unul dintre Părinții noștri ortodocși întâlnim un pasaj asemănător: „Nimeni nu se poate lepăda de lume dacă nu a văzut lumina veșniciei măcar pe chipul aproapelui său”. Dacă am trăi o astfel de descoperire, nu am mai avea nevoie să-L descriem pe Dumnezeu într-o mie de feluri.

În istorisirile despre Părinții Deșertului se relatează despre o întâlnire între un mare părinte duhovnicesc și trei monahi. Doi dintre ei îi adresează întrebări nesfârșite, în timp ce al treilea tace. În cele din urmă, părintele se întoarce către el și îi spune: „Tu nu mă întrebi nimic?” „Nu”, răspunde acesta, „îmi este de ajuns să-ți văd chipul”. Mai este o istorisire despre un episcop al Alexandriei care vroia să vină în pustie pentru a vizita o anumită mănăstire. Monahii l-au invitat pe unul dintre frați să rostească un cuvânt de bun-venit, dar acesta a refuzat. „De ce?”, au întrebat ei. „Dacă nu înțelege tăcerea mea, nu va înțelege nici un cuvânt din cele pe care i le voi spune.” Aceasta este modalitatea prin care Zaheu L-a descoperit pe Hristos și în care Domnul a grăit către el, așa cum a grăit în tăcere lui Petru în noaptea în care El a fost judecat: „Și întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru…Și ieșind afară, Petru a plâns cu amar”. Dumnezeu, a Cărui privire cercetează adâncurile, și Care „va judeca nu după înfățișarea cea din afară” (Is 11, 3), „pătrunde inima și încearcă rărunchii” (cf. Ier 17, 10), Care ne deschide ochii, Care ne eliberează de fariseismul și de amăgirile noastre și Care ne slobozește de înrobirea noastră față de frica de ceilalți”.

Mitropolitul Antonie De Suroj, Reflectii. O Calatorie Duhovniceasca, Editura Doxologia, 2014

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.