Ca şi altădată, vă voi vorbi astăzi despre anumite lucruri din viaţa părintelui meu fericit şi, în principal, despre practica şi metoda rugăciunii, aşa cum a experiat-o el şi ne-a învăţat şi pe noi.Rânduiala noastră de atunci, din pustie, era să ne sculăm la apusul soarelui şi să începem rugăciunea, după ce mai înainte beam o cafea, numai ca să ne ajute la priveghere. După aceea, mergeam fiecare la chilia lui şi, acolo, după metoda şi sfatul bătrânului, începeam rugăciunea şi privegherea.
Acesta ne zicea: după ce te scoli din somn, mintea este odihnită, curată şi ceea ce se potriveşte acestei stări de linişte şi curăţenie este să-i dai ca primă materie duhovnicească Numele lui Iisus. Stai pe scăunelul tău şi, înainte să rosteşti rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, pentru câteva minute să te gândeşti la moarte, la faptul că este ultima ta noapte şi după aceste ore de rugăciune vei pleca în cealaltă lume. In acel ceas vor veni şi oamenii şi îngerii şi aceştia îţi vor pune înainte faptele pe care le-ai făcut în viaţă, oricare ar fi ele. Demonii se vor strădui să te facă să deznădăjduieşti, căci îţi vor spune că pentru tine nu mai există mântuire. Îngerii îi vor contrazice şi vor arăta partea ta bună, acele fapte pe care le-ai lucrat pentru Dumnezeu, şi va fi improvizată o primă judecată şi, conform celor hotărâte acolo, sufletul va pleca la întâlnirea cu Judecătorul. Înainte de a ajunge să îngenuncheze înaintea înfricoşătorului Judeţ, el va trece prin vămile văzduhului, adică prin diferite locuri unde se află cete de demoni şi în fiecare vamă va fi acuzat de anumite păcate. Dacă îl lasă să treacă, el va ajunge până la Judecător, dacă nu, acolo unde va fi oprit, i se va stabili vina şi responsabilitatea şi va fi aruncat direct în iad, după părerea Sfinţilor Părinţi. Acesta era pentru noi un subiect de meditaţie şi ne îndemna să cugetăm puţin, înainte de a începe să rostim rugăciunea din inimă.
Cugetam, desigur, şi la păcate, la A Doua Venire şi la alte lucruri folositoare, înainte să începem rugăciunea, fără imagini şi închipuiri. Această meditaţie improvizată va crea în suflet o tânguire, o evlavie şi-i va crea o dispoziţie duhovnicească, încât va începe rugăciunea fără să fie afectat de cele din jur. Şi după ce sufletul este introdus în această stare de tânguire şi de jale, atunci mintea se îndreaptă în direcţia inimii.
Dar pentru o mai mare uşurinţă, mintea va fi aşezată acolo unde omul începe să respire, unde aerul intră în inimă, spre plămâni. Aici, o dată cu răsuflarea va intra în inimă şi mintea, iar când respiraţia stă pe loc, acolo se va stabili şi mintea. Şi după ce vei găsi în acest mod locul inimii, dă-i drumul cuvintelor potrivite ale rugăciunii, inspirând cu „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi expirând cu aceeaşi rugăciune. Mintea va sta în acel loc al inimii, netulburată, fără imagini, ca de exemplu: Hristos, Maica Domnului sau altele. Ea să ia seama să nu primească imaginile, să dea un avânt lăuntric rugăciunii şi să se găsească în dreptul inimii cu o deschidere afectivă faţă de Hristos, pe Care îl pomeneşte în rugăciune. Această metodă este practică. De la faptul concret, omul care se roagă se înalţă la contemplaţie. Aşadar, prin metoda practică, ne înălţăm, înaintăm, ajungem, ne apropiem de Dumnezeu prin contemplaţie. Dacă, însă, mintea n-a fost curăţită prin această metodă a rugăciunii, ea nu dobândeşte puterea să-L simtă pe Hristos prin contemplaţie. Diavolul urăşte rugăciunea într-un mod înfiorător, nebunesc, şi nu-l lasă pe om să se roage, aşa cum îl învaţă Sfinţii Părinţi. El îşi ia toate măsurile şi se pregăteşte în orice chip să înfrunte această fortificaţie duhovnicească pe care o ridică ostaşii lui Hristos, ca să se războiască cu el. Prin urmare, luptătorul lui Hristos trebuie să-şi ia toate măsurile cu atenţie şi, după situaţie, s-o construiască în aşa fel încât „celălalt” să nu-i pună piedici.
Deci toată atenţia trebuie să fie acordată minţii, căci ea este cârmaciul inimii omului, ochiul sufletului. Cu harul lui Dumnezeu şi cu strădania omenească, ea trebuie să rămână foarte atentă în aplicarea acestei metode, după rânduielile Sfinţilor Părinţi, ca rezultatul să fie fericit. Omul, din momentul în care s-a trezit din somn, trebuie să fie cu băgare de seamă, deoarece am spus că diavolul ne urmăreşte şi cunoaşte foarte bine scopul acelei sculări la rugăciune, de aceea, este mai înainte pregătit şi „treaz”, ca să ne exprimăm pe înţelesul nostru. De-abia m-am sculat, şi el îmi aduce gânduri şi imagini din diferitele împrejurări ale vieţii, adică îmi dă prima doză ca mintea să înceapă să se tulbure din pricina acestora, să nu mai fie curată, ca să împlinească în fapt această practică a rugăciunii. De aceea, trebuie de când am deschis ochii, din clipa în care ne-am trezit, să rostim imediat cu gura, şoptit: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, încât să-l luăm prin surprindere pe diavol, ca el să nu ne mai aducă rugăciunea lui, plină de toată răutatea. Şi după ce am început şoptit şi blând „Doamne Iisuse Hristoase”, mergem imediat să ne spălăm faţa, ne răcorim, iar mintea odihnită se trezeşte. Apoi luăm ceva în gură pentru întărire, puţină apă sau altceva şi imediat, cu atenţie, rostim Sfinte Dumnezeule şi Crezul, slava ortodoxiei.
Înainte să facem orice altceva, ne aşezăm pe scăunel şi începem să cugetăm la plecarea de aici, „câtă luptă are sufletul când se desparte de trup!”. Cât lăcrimează atunci, gândindu-se că după ieşirea din trup îl aşteaptă judecata lui Dumnezeu, şi ce pregătire arată el? Bineînţeles, aceste gânduri ca şi celelalte nu trebuie concretizate în imagini, ci doar în cuvinte, şi mintea trebuie să urmărească sensul acestor cugetări. Şi după ce la câteva minute apare o stare de amărăciune, de evlavie, imediat trebuie să înceapă localizarea prin aplicarea metodei rugăciunii.
Mintea să alunge orice meditaţie şi cugetare şi să se îndrepte către locul unde va începe respiraţia, acum reţinută, nu într-un mod fiziologic. Astfel, prin inspiraţie şi împingerea către inimă, vom zice o dată rugăciunea, scoţând afară aerul. Mintea va rămâne în inimă şi vom zice din nou rugăciunea. Trăgând în piept şi scoţând afară Numele lui Hristos, mintea va rămâne foarte atentă, se va păstra pe sine în inimă, cu „ochii deschişi”, ca nu cumva să se întâmple să-i apară vreo imagine. Vorbind pe îndelete de această metodă, atât timp cât ne-a dat Dumnezeu, să spunem că am primit o binecuvântare de la El. Înţelegem aceasta numai dacă mintea a stat acolo, a zis rugăciunea fără greşeală, a dat prima luptă şi a îndepărtat imaginile, iar rugăciunea s-a făcut după rânduială, în acest mod practic. In continuare, mintea va dobândi curăţia, adică va simţi pacea, tihna, liniştea, uşurarea, ceva care o atrage spre cele de sus, spre întâlnirea cu Dumnezeu. Şi când se întâmplă acest lucru,este ca atunci când se întâlnesc două persoane despărţite de mulţi ani, de pe două continente diferite. Întâlnirea aceasta, datorită iubirii pe care o au, se încheie cu lacrimi multe, ca o expresie a dragostei şi a inimii smerite. Exact aşa este şi când sufletul, mintea vin la întâlnirea cu Dumnezeu şi urmarea acestei uniri sunt lacrimile care curg. Mintea nu poate să exprime prin cuvinte ceea ce simte în acel moment inima omului. Prima întâlnire cu Dumnezeu este rodul acestei metode, al acestui mod de rugăciune.
Ne vom întoarce puţin, ca să vedem cum ajută această metodă la întâlnirea specială cu Dumnezeu. Rugăciunea are nevoie de un ajutor substanţial, adică omul trebuie să aibă o atenţie generală asupra întregii vieţi duhovniceşti. Dacă este ucenic, prima îndatorire este să rămână sub ascultare, în sensul cel mai exact al cuvântului.
Trebuie să ia seama la toate, să pună în practică toate câte îl învaţă duhovnicul lui şi să nu facă nimic care să vină în contradicţie cu voinţa, dorinţa şi viaţa acestuia.
Întreaga învăţătură a duhovnicului nu este nimic altceva decât o punere în practică, o tălmăcire, o simplificare a poruncilor lui Hristos. De aceea, Sfinţii Părinţi ne spun: „Cel ce ia seama la poruncile duhovnicului împlineşte poruncile lui Hristos”.
În continuare, ucenicul să aibă o cumpătare duhovnicească în toate, nu cumva să se nevoiască seara în rugăciune şi, agonisind ceva, să irosească ziua prin grăirea în deşert, prin diferite neatenţii, despărţindu-se într-un anume fel de ascultare. Este ca şi cum cineva ar mulge o vacă şi după ce adună laptele în găleată, din neatenţie, o loveşte şi varsă laptele. Deci n-a dobândit nici un câştig din mulsoare.
Când mă străduiesc şi vreau să mă ostenesc, să dobândesc rugăciunea, să devin un monah duhovnicesc, împlinit şi fericit, iar ziua nu iau aminte şi grăiesc în deşert, aduc în mintea mea mii de lucruri prisositoare, cum să stau, săracul de mine, la rugăciune, cum să-mi adun mintea, cu atâta balast pe care-l port ziua întreagă? Ce rugăciune să mai fac noaptea? Diavolul aduce atâtea îndreptăţiri în acel ceas şi atâtea imagini stârnitoare, iar sufletul slăbit de înfrângerea de mai dinainte, suferită în timpul zilei, nu mai poate să iasă din mreaja lui. Astfel, rugăciunea rămâne fără rod şi, după aceea, sufletul simte o uscăciune, o golire de sine şi zice: „Dar de ce nu mai mi se întâmplă, de ce nu mai găsesc rugăciunea? Dar, omule, tu eşti cel care ai lovit-o, ai zdrobit-o, ai frânt-o!”.
În acel timp al rugăciunii se împlineşte o taină, şi cum se poate să nu fie aşa? Vedem că vin acolo cuvintele iubirii şi sufletul se împărtăşeşte într-un chip misterios, tainic, cu Dumnezeu. Auzim cuvintele rugăciunii şi nu putem să ne explicăm ce simte inima omului duhovnicesc. De aceea, trebuie să luăm seama la pregătirea, la ajutorul temeinic pe care trebuie să ni-l dăm nouă înşine, minţii, inimii noastre, ca să reuşim în ceasul rugăciunii.
Avva Isaac Sirul ne spune că atunci când ne pregătim în toată vremea, Dumnezeu este îndatorat să ne trimită harul Lui. Dar adaugă şi altceva: „Omule, tu trebuie să te pregăteşti, căci Dumnezeu este Cel Care hotărăşte dacă îţi va da, dacă Se va opri asupra ta, ca să-ţi dea harul Lui. In tot cazul, tu trebuie omeneşte să te pregăteşti”. De aceea, de multe ori, omul este pregătit, dar nu găseşte în rugăciune harul special. Aceasta se întâmplă pentru că, aşa cum am spus mai înainte, Dumnezeu doar atunci când voieşte îl vizitează, ca să-i dăruiască experienţa. Omul trebuie să fie pregătit, vasul lui să fie gol, curat, deschis şi să aştepte să-i fie dată binecuvântarea lui Dumnezeu.
Când, însă, vasul este necurat şi închis la gură, chiar şi să vrea Dumnezeu să i-l trimită, unde să pună harul? De aceea, omul devine nevrednic, iar în Sfânta Evanghelie ni se spune că trebuie să curăţim „partea de dinăuntru a vasului”, ca să se curăţească şi cea din afară. Adică, dacă vasul este curat, vom primi harul lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, harul îşi va face simţită prezenţa şi în exterior, la mădularele trupului. Ei vor fi precum oamenii duhovniceşti, cu pecetea harului pe faţă şi pe întreaga lor fiinţă. Acest har este o dovadă palpabilă şi evidentă că acel om este duhovnicesc, adică un om iniţiat în rugăciune şi în harul lui Dumnezeu.
Acestea şi atâtea altele ne învăţa bătrânul meu, a cărui viaţă nu se rezuma la altceva decât la îndemnul continuu la rugăciune. Când l-am slujit şi, mai ales, când m-am dus să-i fac cafea pentru întărirea la priveghere, la apusul soarelui, nu mi-a îngăduit să-i spun nici un cuvânt, nici un gând, de exemplu cum am dormit sau orice altceva.
Doar i-am făcut cafeluţa şi, cu privirea, mi-a spus: pleacă. Acesta tocmai se pregătea să intre în chilie. Desigur, când era vară, rămânea afară şi intra în chilie doar ca să se pregătească. Se ruga şi cugeta la cele pe care le-am pomenit mai înainte. Aşa cum intra în chilia întunecată, la fel intra şi în adâncul inimii lui ceasuri întregi şi acolo grăia multe, doar Dumnezeu ştie!
De multe ori, aflându-mă mai aproape de el, ca unul ce eram şi am rămas mai slab, auzeam psalmodiind câte un tropar de tânguire, evlavios, din slujba de tundere în schima cea mare sau din rânduiala de înmormântare. Astfel, dădea un alt ton rugăciunii, o altă utilizare, îşi odihnea puţin mintea şi, în continuare, Dumnezeu şi el ştiau cum continua celălalt timp al rugăciunii. In nenumărate rânduri, intra în chilie la apusul soarelui până după miezul nopţii şi, după aceea, apuca metaniile ca să-şi facă rânduiala, canonul obligatoriu pentru orice călugăr. în prima parte îşi înălţa mintea, adăpând-o cu rugăciunea curată în Numele lui Hristos, în legătură directă cu Dumnezeu. Şi, după aceea, îşi făcea rânduiala de tipic, ca nici acea parte să nu rămână nefăcută.
Toată această învăţătură practică a bătrânului trebuie să devină pentru noi un far călăuzitor către rugăciune. De aceea, să ne nevoim primind mai întâi ajutorul, pentru că dacă greşim aici nu vom dobândi rugăciunea. Ziua trebuie să fugim de lucrurile de prisos, să îndeplinim cu atenţie slujirea noastră şi să spunem rugăciunea, aşa cum ne-a învăţat bătrânul. Şi pentru că în timpul zilei, o dată cu slujirea ni se distrage şi atenţia, începătorului îi este de mai mare ajutor s-o spună cu voce tare, la locul unde-şi face treaba. Bineînţeles că nu va câştiga ca în ceasul de linişte, să spunem 80% sau 100%, ci doar 50% sau 30% la sută. Rugăciunea vorbită la munca din timpul zilei ajută în principal pe cea din timpul nopţii. Deci este de mare importanţă s-o spunem ziua cu voce tare şi să luăm aminte la cele cinci simţuri şi, în special, la limba noastră.
Aşadar, să nu pomenim lucruri de prisos, încălcând poruncile duhovnicului care ne povăţuieşte şi ne zice: „Fiule, să nu lungeşti vorba, să nu te angajezi în discuţii prisositoare, să nu intri în chilia fratelui tău, de vreme ce ai poruncă să nu grăieşti fără măsură”. Când intri şi flecăreşti, spunând lucruri nefolositoare, încâlci porunca şi ascultarea, risipeşti pregătirea de dinainte, primul ajutor şi, în principal, rugăciunea de după aceea. Vei veni şi vei zice: „Dar nu găsesc rugăciunea, simt un mare gol în lăuntrul meu”. Aşa este, dar ia seama la ce s-a întâmplat mai înainte.
Prin urmare, când ucenicul nu este cu luare aminte la toate acestea, după aceea nu mai găseşte nimic din rugăciunea lui şi de aceea vă spun să vă păziţi de gânduri. Aceste cugete diferite te atacă pornind de la patimi, deci să ai în mintea ta şi să zici rugăciunea cu voce tare şi să le dispreţuieşti pe cele care nu te folosesc cu nimic. Păstrează rugăciunea, dispreţuieşte gândurile şi iată că pui început bun, temelie vârtoasă, oferi sufletului un ajutor important
În continuarea rugăciunii şi, astfel, te îndrepţi direct către ţintă. Nu este un lucru greu, pentru că, atunci când procedezi aşa, lupta duhovnicească nu te oboseşte, nu te pune în primejdie. După o mică osteneală pe care o depune cineva, se va simţi refăcut înăuntrul lui. Putem să spunem care oboseală este mai mare: să vorbeşti lucruri de prisos cu fratele sau să rosteşti rugăciunea cu glas tare? Dar ceea ce vei simţi, fiule, după această reţinere şi această rugăciune, cum vei putea să explici?
Îmi amintesc că acolo unde ne aflam împreună cu bătrânul şi aveam aceste porunci şi ne străduiam cu rugăciune să le păstrăm întocmai, se întâmpla după aceea următorul lucru: îl vedeai pe fratele ţinând toate aceste porunci ale bătrânului, şi chiar şi atunci când mergea la nevoile fiziologice, uda pământul cu lacrimi. Mergea să se culce şi din cauza lacrimilor nu-l prindea somnul. Când deschidea ochii, amintirea morţii îi apărea înainte, şi în tot ceea ce făcea, mintea cugeta duhovniceşte. Iată, acesta este rodul rămânerii sub ascultare. Omul acela, oare, obosea când plângea şi lăcrima? Nu era binecuvântarea lui Dumnezeu sau, mai degrabă, rodul plinirii poruncilor şi osteneala ascultării lui? Aceste lacrimi veneau ca o izbândă a luptei şi erau, în esenţă, lacrimi de bucurie duhovnicească.
Deci chiar şi ziua, când omul lucrează preocupat de munca lui, harul lui Dumnezeu nu încetează să-l viziteze, din moment ce acesta are în mintea lui porunca ascultării. Când ucenicul aplică aceste rânduieli şi simte rodul, cum este posibil să nu guste bogăţia harului şi binecuvântarea divină, să nu vină în legătură directă cu Dumnezeu şi cu sufletul duhovnicului şi să nu dobândească unirea duhovnicească? Mai pe înţelesul nostru, această unire nu este nimic altceva decât harul lui Dumnezeu care se face cunoscut sufletului ucenicului nevoitor.
Sfântul Simeon Noul Teolog n-a studiat Teologia la vreo Universitate, ci în monahism, în ascultare absolută şi credinţă faţă de părintele duhovnicesc. Plecând de aici, a primit drept răsplată întreaga Teologie a Sfântului Duh. De aceea, toate cele teologhisite de el au fost primite în totalitate de către teologii academicieni, pentru că era teologie desăvârşită, cu toate că în multe locuri nu puteau să pătrundă sensul teologic pe care îl simţise el. Putea să se exprime teologic, dar adâncimea şi mărimea cunoaşterii teologiei lui nu putea fi cuprinsă în cărţi. Acum rămâne ca noi cei de aici să ne străduim să plinim cele pe care le-am spus, cu harul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile duhovnicului. Nu este deloc greu, ci lesne, pentru că atunci când cineva vorbeşte mult şi de prisos osteneşte, când tace, însă, împlineşte o lucrare, se odihneşte duhovniceşte, deoarece cugetă cele înalte care aduc sufletului uşurare. Deci tăcerea cuiva şi păzirea ascultării, care-l duc la asemenea măsuri duhovniceşti, indiferent de ceasul morţii, sunt cele prin care se atinge scopul veşnic şi va fi rânduit împreună cu îngerii înaintea Tronului lui Dumnezeu. Va face parte din cetele îngereşti şi va psalmodia împreună cu ele cântările netâlcuite, cele negrăite, cântate veşnic de îngeri înaintea Tronului divin.
Omul care se va osteni puţin ca să atingă această măsură îşi va ieşi din sine şi va simţi atâta iubire ce cuprinde în inima lui pe toţi oamenii. Cel care iubeşte astfel simte fericirea, pe când cel care nu iubeşte suferă în interiorul lui, se amărăşte şi se amăgeşte. Când fugim de ascultare, care este de fapt aplicarea poruncilor divine, greşim, ne amărâm, rămânem în urmă, nu mai înaintăm şi nu devenim fericiţi. Deci trebuie să ne nevoim şi lupta va avea răsplata ei duhovnicească, căci scopul pentru care am venit aici este să ne schimbăm interior. Avem un sfânt al zilelor noastre, pe bătrânul cu învăţătura lui de astăzi, care acum se află sus în cer şi ne urmăreşte aici, jos, dacă facem şi aplicăm în viaţă cuvintele lui. Desigur, nu putem să ajungem la viaţa şi la starea lui, dar putem să-l urmăm măcar în parte, căci Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi, ne spune Apostolul Pavel (Evrei 13, 8).
Aşadar, să luăm aminte la rugăciunea din timpul zilei, iar cel care poate, s-o zică în minte, pe când începătorul s-o spună mai bine cu glas tare. Fiecare să-şi facă lucrarea ca şi când ar sluji pe Dumnezeu şi pe îngeri, căci aceştia din urmă sunt fraţii noştri. Gândiţi-vă că vorbirea multă este un lucru rău care zăpăceşte mintea omului şi-i îngreunează noaptea, împreună cu rugăciunea puteţi să cugetaţi şi la atâtea alte stări duhovniceşti folositoare. In biserică, să rămâneţi în strană atenţi şi să nu vă mişcaţi cu uşurinţă, în afară de cazul unei nevoi absolute. Sunetul de toacă să ne adune în biserică, aşa cum s-au adunat în arca lui Noe diferitele făpturi, când acesta a încheiat-o cu ciocanul, ca să scape de la pieire. Şi noi alergăm la Biserică, ne salvăm de la distrugerea păcatului, pentru că, atunci când ne aflăm toţi împreună, ne unim rugăciunile şi primim curaj. Dacă rugăciunea mea este slabă, a fratelui meu este mai puternică şi, alături de a lui, va fi primită şi a mea. Îngerul care va veni lângă el să-l ajute mă va sprijini şi pe mine cu prezenţa lui, ca să nu vină la mine, cel nepregătit, ispita, ci să plece. Frate ajutat de frate este ca o cetate întărită (Pilde 18,19)
Prin urmare, toţi să alergăm împreună şi la biserică şi la muncă, iar după masă să plecăm liniştiţi să ne odihnim, să nu ne adunăm pe undeva ca să grăim cuvinte de prisos. Imediat, la această vreme să ne întindem în chilie şi, în continuare, să ne ridicăm, ca să începem rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” cu evlavie, cu tânguire, aplicând metoda. Să ne dăruim pe noi înşine, sinele nostru, şi Dumnezeu de sus ne va trimite binecuvântările Lui.
G
heron Iosif ne poartă de grijă pentru că se află acolo, sus, în legătură directă cu Dumnezeu, Căruia îi vorbeşte cu altă gură şi alte cuvinte, îl roagă să ne trimită ajutorul şi binecuvântarea. In chip nevăzut, el ne urmăreşte şi ne va urmări personal, ca să putem şi noi să ne îndreptăm duhovniceşte, să ne mântuim noi înşine şi să-l ajutăm, după datorie, pe aproapele nostru. Amin.
Cuvântare ţinută Ia Sfânta Mănăstire Filotheu, 30.11.1976,
Ne vorbeşte Stareţul Efrem Filotheitul. Meşteşugul mântuirii, Editura Egumeniţa