În fiecare zi Dumnezeu ni Se dezvăluie din ce în ce mai mult. Dar acest fapt are ca şi consecinţă imediată şi dezvăluirea propriului nostru suflet, în cele mai adânci ale lui, oferindu-ne posibilitatea să vedem realitatea de neînchipuit pe care a creat-o păcatul în el. Şi ar fi păcat, de vreme ce Dumnezeu ne dă zile multe şi timp de pocăinţă — noi, fireşte tânjim să trăim mai mult din alte motive, ca să ne bucurăm de viaţă, dar Dumnezeu nu a rânduit zilele pentru asta, ci pentru pocăinţă – ar fi, deci, păcat să nu ajungem la un nivel de autocunoaştere, să părăsim această lume fără să fi cunoscut păcatul nostru şi fără să ne fi pocăit pentru el.
Din câte ştiu şi înţeleg – şi am ajuns, mai mult sau mai puţin, la o cunoaştere a sufletelor oamenilor — prin modul în care gândim, nu-L ajutăm pe Dumnezeu să ne miluiască, să ne lumineze, să ne dea pocăinţa cea adevărată şi mântuirea. Din păcate, egoul este cel care produce în cea mai mare măsură această stare şi care ne este piedică în calea pocăinţei şi a comuniunii cu Dumnezeu. Dacă luaţi aminte, veţi vedea că suntem dispuşi să facem foarte multe lucruri, lucruri duhovniceşti, dar la o analiză mai atentă veţi vedea că toate sunt numai înspre satisfacerea egoului personal. Şi chiar şi în momentul în care îţi dai seama cât de păcătos eşti şi te cuprinde regretul şi tulburarea, în ultimă instanţă vei vedea că tot efortul pe care-l vei depune este datorat faptului că egoul tău nu suportă sentimentul de a fi păcătos. Pentru că atunci când îţi simţi exact păcătoşenia, egoul tău se dărâmă. Numai că egoul nu vrea cu nici un chip să plece, sau mai bine zis, noi nu vrem cu nici un chip să-l lăsăm să plece. E un cerc vicios.
Păcat! Este păcat că trece timpul şi noi nu-I permitem lui Dumnezeu, cu harul si cu mila Lui, să săvârşească acea lucrare în sufletul nostru.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, În pustiul lumii, Editura Bizantină, 2014