Înainte de a i se arăta Domnul, Sfântul Siluan a petrecut un ceas întreg despărțit de Dumnezeu: Dumnezeu îl părăsise. Mai târziu, când Domnul i-a spus: ,,Ţine-ţi mintea în iad”, cuvântul Lui se referea la acel ceas cumplit ce a premers vederii lui Hristos. Sfântul Siluan a primit răspuns trăirii vecinicului său iad, sub forma descoperirii de la Dumnezeu a vecinicei mântuiri.
De fiecare dată când deznădăjduim, esențial vorbind, noi săvârșim un păcat împotriva dragostei Tatălui. Iar când vom trăi atât de adânc fiecare păcat ce ne îndepărtează de Tatăl, atunci ne vom tângui pentru întreaga omenire. Și aceasta ne apropie de Hristos, Cel ce a murit pe Golgota. După o astfel de moarte urmează Învierea.
Căderea în păcat ne-a despărțit de Unimea cu Dumnezeu, ne-a afundat în patimi și oamenii au început a trăit pătimaș. Iar atunci când omul cu mintea petrece în iad, nici una din patimi nu mai lucrează în el. În fața omului se desfășoară absolutul întuneric care insuflă omului o cumplită deznădejde. Iar Domnul îi spune: „Ține-ți mintea în iadul pe care l-ai cunoscut și nu deznădăjdui.” Căci în acest răstimp omul trăiește în afara păcatului și a patimilor. Astfel el dă lui Dumnezeu loc spre a veni și a fi în el. Dumnezeu este foc și apropiindu-ne de acest foc trebuie să o facem cu cea mai mare smerenie.
În vremea negrijaniei, Părinții au hotărât ca pravilă de obște lepădarea de sine: a ne osândi întru toate. O astfel de stare este mai prejos decât cea despre care citim în viața lui Siluan. Însă este calea împărătească lăsată nouă de către Părinți. Astfel, când ceva rău i se întâmplă, omul zice: ,,Eu sânt vinovatul; dacă nu aș avea gânduri rele și dacă eram plin de dragostea lui Hristos, aceasta nu mi s-ar fi întâmplat”. Și omul se zbuciumă, se mâhnește pentru sine și așa crește treptat în dragostea către Dumnezeu.
Arhimandrit Sofronie Saharov, Cuvântări duhovnicești, vol. 2, Editura Accent Print, Suceava, 2013