Înlăuntrul nostru avem două lumi: cea bună şi cea rea. Amândouă îşi sorb puterea din acelaşi izvor. Această putere este ca o baterie. Dacă la ea se conectează răul, ne duce la dezastru. Dacă se foloseşte de ea binele, atunci toate în viaţa noastră sunt frumoase, liniştite, dumnezeieşti. Deci, aceeaşi putere poate alimenta fie sinele cel bun, fie sinele cel potrivnic. Suntem robi unuia dintre cei doi – celui bun sau celui rău. Să urmărim să fim ai celui bun, nu ai celui rău.
Să vă mai dau un exemplu. In toate părţile lumii există undele hertziene, dar nu le sesizăm. Îndată ce deschidem receptorul, le simţim, le auzim.
Acelaşi lucru se întâmplă şi când pătrundem în lumea duhovnicească. Il trăim pe Hristos, zburăm! Atunci simţim mari bucurii şi avem frumoase trăiri
Viaţa şi cuvintele duhovniceşti. Atunci, încet-încet, devenim robi ai binelui, robi ai lui Hristos. Şi, când cineva devine rob al binelui, atunci nu mai poate grăi de rău, nu mai poate urî, nu poate minţi. Nu poate, chiar de-ar voi. Cum să vină în sufletul său vicleanul, să-i aducă deznădejde, dezamăgire, moliciune şi altele asemenea? Harul dumnezeiesc îl umple şi acelea nu au putere să intre înăuntru. Nu pot intra atunci când cămara sa e plină de prietenii cei duhovniceşti – înţeleg prin asta pe îngeri, sfinţi, mucenici şi, mai cu seamă, pe Domnul.
Dimpotrivă, când cineva se înrobeşte omului celui vechi, atunci este stăpânit de duhul cel rău şi nu poate săvârşi binele, se umple de răutăţi, judecăţi, mânie ş.a.
Când năvăleşte asupra voastră răul, să alunecaţi şi să vă întoarceţi spre bine. Să prefaceţi, să preschimbaţi orice rău în bine. Această schimbare se săvârşeşte numai de către har. Apa, de pildă, se preface în vin la nunta din Cana Galileei. Uite prefacere! Acesta este un lucru mai presus de fire. Bineînţeles, se poate face vin, sau unt, şi din elemente chimice, şi să fie identice cu cele naturale.
Dar acesta nu este un adevăr. Adevărata prefacere o lucrează dumnezeiescul har. Pentru ca aceasta să se petreacă, trebuie ca omul să se predea din toată inima şi din tot sufletul (Marcu 12,30) lui Hristos.
Amintiţi-vă de întâiul mucenic Ştefan. Era stăpânit de Dumnezeu şi, pe când era urmărit şi bătut cu pietre, se ruga pentru prigonitorii lui: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta (Fapte 7, 60). De ce s-a purtat aşa Sfântul Ştefan? Pur şi simplu pentru că nu putea să facă altfel. Era rob al binelui. Socotiţi că-i uşor să fie aruncată asupra ta o grămadă de pietre? Ia să arunce cu o piatră în tine! Bun-bun, dar când te-ajunge piatra, o să începi să strigi: „Ah! Răule!” ş.a. Asta arată că suntem sub stăpânirea unui duh rău. Şi atunci, unde să intre Hristos, unde să stea? In noi toate sunt ocupate. Insă, îndată ce pătrundem în viaţa duhovnicească, îndată ce pătrundem în Hristos, toate se schimbă. Şi hoţ de-ar fi fost cineva, încetează să mai fure; şi ucigaş, şi însetat de sânge, şi rău, şi pomenitor de rău… Toate încetează, încetează păcatul şi trăieşte Hristos. Astfel zicea şi Apostolul Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.
Libertatea nu se câştigă dacă nu ne slobozim lăuntric din legături şi din patimi. Iar asta, fireşte, numai cu Hristos se face. La Hristos este bucuria. Hristos preface patima în bucurie.
Aceasta este Biserica noastră, aceasta este bucuria noastră, aceasta este totul pentru noi. Şi omul pe aceasta o caută astăzi, şi ia otrăvuri şi narcotice, ca să vină asupra lumii bucurie, dar e o bucurie mincinoasă. Ceva simte el în clipa aceea, dar mâine e rupt. Această „bucurie” îl zdrobeşte, îl mănâncă, îl rupe, îl frige, în vreme ce cealaltă, adică darul lui Hristos, îi dă viaţă, bucurie, îl face să se bucure de viaţă, să simtă putere, măreţie.
Aceasta este religia noastră. înălţime, măreţie, har, bucurie, veselie! Cât le trăia pe acestea prorocul David! El zicea: Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului (Ps. 83, 3). Ce frumos!
Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 240-241