Fiecare ceas și clipă, fiecare întâmplare și înțeles sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dăruiește timpul, dar, în realitate timp nu există. Timpul este ceva trecător. Lasă urme zborul unei păsări? Cu siguranță, nu! Tot așa este și timpul. Există numai veșnicia, care Îl cuprinde pe Dumnezeu și făpturile zidite după chipul Lui. Singurul veșnic, precum și singurul bun și sfânt, este Dumnezeu.
Timpul, ca înțeles fizic, curge și trece, este inexistent, fără ipostas, pentru că trecutul nu mai există, nicăieri nu se află vase care să-l țină ascuns. Toate cad în uitare, pe toate le acoperă moartea. Nici prezent nu există, pentru că, până să apuc să zic „prezent”, clipa prezentă deja a trecut. Viitorul nu-l avem în puterea noastră, nici nu știm dacă vom mai trai în clipa următoare. Însă, chiar dacă vom mai trăi, viața noastră va fi tot o trecere, tot ceva care nu are ipostas de la sine.
Timpul este o serie de umbre mișcătoare ale veșniciei, care e o însușire a lui Dumnezeu, o trăsătură a Dumnezeirii. Toate veacurile sunt o clipă din veșnicie. Prin urmare, timpul, în realitate, nu este al nostru, ci țâșnește din sânurile Dumnezeirii, este o strălucire, o revărsare a Dumnezeirii Care-l naște.
Timpul pe care-l străbatem este umbra unei raze pornite din sânurile părintești și care ne arată că trăim înaintea lui Dumnezeu. Așa cum nu suntem oameni dacă nu avem suflarea Duhului Sfânt, tot așa nu există timp dacă nu există veșnicie. De asemenea, nu ar putea să existe umbră dacă nu ar fi existat lumina, dacă nu ar fi existat soarele sau ceva care să lumineze, producând umbra. Tot așa se întâmplă și cu timpul pe care ni-l dăruiește Dumnezeu: țâșnește din Dumnezeu și ajunge până la noi. Dar dacă se interpune ceva care întrerupe raza – o moarte, o boală, un necaz, o durere, o problemă -, îndată se produce umbra, adică Îl uităm pe Dumnezeu. Uitându-L pe Dumnezeu, trăim durerile timpului, trăim durerea, lupta, agonia, întristarea, angoasa, care, toate, sunt întunecate, pentru că s-a interpus ceva care împiedică raza de lumină să ajungă la noi.
Când există piedicile de mai sus, ne dăm seama că ceva ni L-a ascuns pe Dumnezeu. Pe acest pământ întunecat, numai când cineva își amintește de Dumnezeu poate să spună: „Mă voi întoarce la Tatăl meu” (Lc. 17, 18). Atunci, de îndată viața i se schimbă, fortificația care se înalță între sufletul său și Dumnezeu cade. Timpul care curge arată că Dumnezeu n-a îngăduit ca între noi și El să intervină ceva serios: Dumnezeu continuă să lumineze în inima și în existența noastră. Prin urmare, și timpul este un semn al existenței lui Dumnezeu.
Se poate ca cineva să-I ceară lui Dumnezeu ca să i Se descopere, să-l lumineze, să-i vorbească. S-ar putea să-I spună: „Dumnezeul meu, unde ești ascuns?”, dar nu înțelege că respirația lui din această clipă, că timpul care se schimbă – secunde, ore, zile… – arată prin aceasta că aici, împreună cu noi, este Dumnezeu și ne privește. Privirea Lui ne dă simțământul timpului.
Nu există timp, există veșnicie, există Dumnezeu. Se întâmplă însă să-mi amintesc de trăirile mele cu Dumnezeu: atunci mi-a îndulcit inima, altădată mi-a dat o palmă și mi-am revenit, altcândva mi-a descoperit calea pe care s-o urmez, altădată mi-a vorbit pe drumul Damascului (cf. F. A. 9, 3), propriul meu Damasc, altădată mi-a făcut semn în inimă și mi-a dat putere, și am ajuns monah. Deși viața noastră este una, noi așezăm repere cronologice, deosebim în veșnicia noastră clipe ale legăturii noastre cu Dumnezeu.
Cam așa ceva facem și astăzi, când spunem că se schimbă anul. Nu se schimbă anul; Schimbarea este convențională. Biserica schimbă anul în septembrie, la începutul Indictionului, urmând alt ciclu. Pascaliile încep din septembrie. Noi stăm înaintea lui Dumnezeu, înaintea Maicii Domnului, în rai, acolo unde caracterul împărătesc și veșnic al lui Dumnezeu este vizibil prin excelență. Acolo contenește schimbarea, toate sunt statornicite, o neîncetată și nerăspândită privire a noastră către Hristos, Care ne acoperă pe toți cu lumina Lui. Asta înseamnă veșnicie!
Icoana Cincizecimii înfățișează slava lui Hristos coborând ca niște raze de soare și în ele aflându-se întreaga lume, toți sfinții, toate popoarele. Toate sunt înlăuntrul privirii lui Dumnezeu, iar noi mărturisim credința noastră: că există Dumnezeu. Doar prezența lui Dumnezeu poate să creeze și să lase peste tot repere. Aceste repere ne fac să spunem: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, deoarece credem că Tatăl nostru, deși e în cer, Se află în același timp și pe pământ, tocmai aici, unde ne aflăm noi; credem nu numai că avem Tată, dar și că suntem fii și fiice ale lui Dumnezeu. Noi suntem fiii și fiicele despre care prorocii spun că se vor naște când Duhul Sfânt va sufla în Biserica (cf. Ioil 3, 1-2) aflată în punctul de a fi condamnata la distrugere deplină și la pierzanie (cf. 2 Ptr. 3, 10).
Fiecare An Noi trebuie să ne facă să simțim că Dumnezeu există și că este Tatăl nostru, că eu sunt copilul Lui și că pot să atrag binecuvântarea Lui. Aceasta este singura realitate. Fiecare inimă știe câtă binecuvântare și sfințenie, putere și înțelepciune își trage din Dumnezeu. Lucrul acesta depinde de capacitatea noastră de cuprindere: unul poate cuprinde multă binecuvântare, altul putină, altul poate cuprinde doar blestem. Fiecare om, în măsura în care este întors către Dumnezeu, atâta binecuvântare – fericire i-am zice noi – poate să absoarbă. Elementul binecuvântării, fiind nevăzut, este cunoscut doar de către Duhul Sfânt și de duhul nostru, care știe ce ascundem înlăuntrul nostru.
Dar ce înseamnă „fericit”? Potrivit concepției lumești, „fericit” este cel care le are pe toate la dispoziție. Dar adevărata fericire înseamnă împreună-pătimire cu Dumnezeu, întâlnire veselă, concretă. „Sunt fericit” înseamnă „Îl întâlnesc pe Dumnezeu”. Atâta fericire trăim cu adevărat, câtă întâlnire autentică avem cu Dumnezeu. Cu adevărat, experiența fericirii este pe măsura întâlnirii noastre cu Dumnezeu.
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sfântul Nectarie