Una din cele mai grele încercări la care poate fi supusă fiinţa umană este să-şi recunoască micimea, atunci când se află în faţa unei persoane cu viaţă morală înaltă. Îţi trebuie o mare doză de smerenie, ca să accepţi, de pildă, să te retragi în faţa unui luminător care urcă la zenit, să te împaci cu gândul că tot ceea ce a fost în trecut se va schimba sub acţiunea unor noi forţe.

Puterea în plină creştere a Mântuitorului nu a trezit în sufletul lui Ioan Botezătorul nicio urmă de invidie sau de amărăciune. Era un om cu o natură puternică, hotărâtă, independentă, putea să “intre în competiţie” cu Hristos, să atragă mulţimile uşor de convins şi să apară ca întemeietor al unei noi învăţături, ca “şef” al unei noi “şcoli”. Dar o asemenea intenţie era departe de Ioan Botezătorul. Căutând să abată atenţia de la persoana sa, va arăta cu evlavie spre Hristos, “Milelui lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii”. Considerându-se doar un prevestitor al Mântuitorului, s-a mulţumit doar să-I proclame apariţia, ascunzându-se apoi din calea Sa, asemenea luceafărului care dispare la apariţia soarelui. A înţeles îndată măreţia venirii Mântuitorului şi, în acea clipă, tot ce ţinea de propria sa persoană a dispărut. Asemenea unui cedru magnific, răpus de trăsnet, a căzut la picioarele lui Hristos, zicând: “Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.”

Să învăţăm de la Înaintemergătorul deplina smerenie, pentru ca în orice poziţie publică ne-am afla, să putem ajunge a ne uita pe sine şi a fi gata să cedăm locul altuia. Să avem în vedere în primul rând scopul pe care suntem chemaţi să-l slujim, către care tindem, să nu ne împiedicăm în amănunte, care, de cele mai multe ori, se transformă în piedici.

Ce bine ar fi şi ce mare folos ar rezulta pentru munca obştească dacă în această chestiune n-ar interveni calcule personale, porniri meschine, din pricina cărora poate fi ratată adesea o cauză importantă!

Să urmăm exemplul Înaintemergătorului, să fim mereu gata să trecem în umbră, să ne bucurăm de succesul altuia, să nu ne stea gândul la propria noastră mărire. Să nu lăsăm să pătrundă în inimă duhul cel rău al zavistiei, să ne rugăm Domnului să trimită asupra noastră darul renunţării la sine şi al uitării de sine. Să ne aducem mereu aminte că preocuparea de căpetenie a lui Ioan era să arate către Hristos, iar cea mai de seamă mărturie care a făcut-o despre El a fost: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

El arată către Hristos, îi trimite pe oameni la Hristos, se bucură pentru Hristos, vestind solemn: ”Tatăl Îl iubeşte pe Fiu şi pe toate le-a dat în măna Lui.” (Ioan 3, 35). Fie ca şi inima noastră să mărturisească aceasta! Să-L preaslăvim pe Hristos cu buzele noastre şi cu viaţa noastră, pentru ca “să fie El Cel dintâi întru toate” (Coloseni 1, 18), şi pentru ca noi să ne micşorăm iar El să crească.

din:“Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008

Posted in: Articole.
Last Modified: ianuarie 17, 2021

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.