În 329-330 se năştea în Cezareea Capadociei un prunc binecuvântat, unul dintre părinţii capadocieni, dar singurul care s-a bucurat de cinstea de a fi numit „cel Mare”. Mare personalitate eclesiastică, organizator, excelent exponent şi apărător al adevăratei învăţături de credinţă, părinte al monahismului răsăritean, reformator al liturghiei, Marele Capadocian rămâne în permanenţă o pildă vie pentru slujitorii şi fiii Bisericii lui Hristos.
Vlăstar al unei familii binecuvântate
Părinţii săi, Vasile şi Emilia, se nevoiau pentru curăţia sufletului, pentru primirea celor străini, pentru îngrijirea celor bolnavi, pentru îngrijirea slujitorilor Bisericii. Sfântul Grigorie Taumaturgul, care i-a cunoscut foarte bine, spunea că i-au uimit pe locuitorii Pontului şi ai Capadociei pentru dragostea ce o arătau celor săraci. Însă darul de mare preţ pe care familia capadociană îl aducea Bisericii erau copiii lor, nouă sau zece vlăstare. Dintre toţi au rămas cunoscuţi cu numele doar cinci: Macrina, Vasile, Navcratie, Grigorie şi Petru. Macrina s-a născut pe la 328-329, a adormit întru Domnul într-o sihăstrie şi este cinstită că Sfântă. Navcratie s-a născut în 332, a ajuns judecător şi a murit călugăr în 358-359. Grigorie s-a născut la 334-335, s-a căsătorit, a ajuns episcop de Nyssa şi mare teolog, a adormit în 394 şi este cinstit ca Sfânt. Petru, cel din urmă dintre cei cinci, s-a născut probabil pe la 345-347, a ajuns episcop al Sevastiei şi a murit în 392.
A primit din pruncie o educaţie aleasă
Venirea pe lume a Marelui Vasile a fost însoţită de o minune, aşa cum ne încredinţează fratele său mai tânăr, Grigorie, episcopul Nyssei. El a fost rodul rugăciunii fierbinţi a tatălui său, Vasile. Imediat după naştere, pruncul a fost încredinţat unei doici din satul Annisa, la câţiva km de Neocezareea.
A crescut sub înrâurirea bunicii sale, Macrina (cea Bătrână), care fusese ucenica Sfântului Grigorie Taumaturgul. Ea a stat în permanenţă lângă Vasile şi Macrina (cea Tânără) împărtăşindu-le acestora învăţătura duhovnicească izvorâtă din bogata sa experienţă de viaţă. Bunica va rămâne în amintirea celor doi copii ca un avva, ca un părinte al începutului lor de viaţă. Sfânta Macrina a reuşit să deştepte în sufletul copilului începutul fricii de Dumnezeu, care de altfel a prins rădăcini adânci.
Viaţa Sfintei Macrina şi a Sfântului Vasile cel Mare reprezentau măsura şi etalonul pentru copiii mai mici ai familiei, rod al educaţiei alese primite de la bunica lor Macrina cea Bătrână. Primele lecţii de retorică le-a primit de la tatăl său Vasile, el însuşi retor în Cezareea Capadociei.
Tatăl, cu ajutorul Emiliei şi al bătrânei Macrina, l-a îndrumat pe tânărul Vasile spre două căi: educaţia şi nevoinţa pentru virtute.
„Retor între retori, filosof între filosofi, preot pentru creştini înainte de hirotonie”
Un rol esenţial în educaţia sa l-a avut şi unchiul său Grigorie de care s-a legat sufleteşte. Grigorie va ajunge mai târziu episcop, el fiind acela care a călăuzit primii paşi ai tânărului Vasile spre şcoala din Cezareea Palestinei. Aici va ajunge în anul 342 să înveţe alături de Sfântul Grigorie Teologul, cel care mai târziu îi va fi prieten apropiat. Imaginea Marelui Capadocian este pusă în lumină de către Sfântul Grigorie; „El a fost retor între retori înainte de a primi catedra de sofist, filosof între filosofi înainte de a asculta lecţii de filosofie, iar ceea ce este mai de seamă, el a fost preot pentru creştini înainte de hirotonie”. Vasile era considerat un geniu, căci cum altfel s-ar explica cuvintele colegului său Grigorie? În afară de Grigorie, Sfântul Vasile cel Mare s-a apropiat şi de alţi doi colegi, Eusebiu şi Ilarion, şi aceştia copii cu aleasă educaţie creştină. Cu Eusebiu a legat o prietenie foarte strânsă. Mai târziu, în timpul şcolii din Constantinopol, vor împărţi aceeaşi cameră. Tot în Cezareea, Vasile îl va întâlni pe Sofronie, capadocian şi el, care a urcat treptele ierarhiei de stat ajungând eparhul Constantinopolului. În cea de-a 272 epistolă a sa, Vasile îi aminteşte de prietenia pe care o legaseră în anii de şcoală din Cezareea, prietenie care, spune Vasile, a început „la vârsta dintâi” şi a continuat până la bătrâneţe.
A studiat la cele mai înalte şcoli ale timpului său
După terminarea studiilor din Cezareea în anul 347, Vasile a fost trimis, datorită bogatelor sale cunoştinţe pe care le avea precum şi a isteţimii sale, să studieze la cele mai alese şcoli ale timpului din Constantinopol şi Atena, unde a avut dascăli renumiţi, precum învăţatul Libaniu. Sufletul îi era ca un pământ însetat. Avea în caracterul său ceva din logica Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, care, tânăr fiind, încercase toate sistemele filosofice, audiind profesori pitagoreici, peripatetici, stoici şi platonici, fără ca acestea să-l depărteze de adevăr. Acest lucru îl va sublinia şi Marele Vasile în omilia sa Către tineri, atunci când îi îndeamnă pe aceştia să fie asemenea albinelor care aleargă la toate florile dar culeg doar polenul.
Ajuns în marea cetate a Constantinopolului, Vasile s-a grăbit să-l întâlnească pe Libaniu. El era cel mai mare dascăl al vremii, cel mai mare dintre retori. Conducerea şcolii din Constantinopol îl silise să părăsească cetatea şi să-şi deschidă o şcoală în Nicomidia, cetate bogată de pe malul Bosforului. Se pare că Vasile mergea deseori în Nicomidia pentru a-l audia pe marele Libaniu. El va păstra mai târziu o bogată corespondenta cu acesta, aproape 25 de epistole, dintre care 13 sunt considerate autentice. Despre perioada petrecută la Constantinopol nu există foarte multe informaţii istorice, se ştie doar că aici sfântul a rămas doar o scurtă perioadă de timp, şi aceasta deoarece sofismul şi oratoria, ştiinţe bazate pe filosofia enciclopedică nu l-au putut satisface pe tânărul căutător de adevăr.
Prietenia cu Sfântul Grigorie Teologul
Din Constantinopol, Sfântul Vasile cel Mare a plecat la Atena (351) unde a devenit bun prieten cu Sfântul Grigorie Teologul pe care-l cunoscuse la şcoala din Cezareea Palestinei. Sfântul Grigorie vorbeşte despre anii petrecuţi împreuna la Atena: „Ne-am descoperit unul altuia dorinţele, a căror ţintă comună era iubirea de înţelepciune, viaţa cea lepădată de lume, şi am fost unul pentru altul toate: şi prieteni, şi comeseni, şi rudenii. Cu asemenea sentimente unul faţă de altul tindeam noi înainte, neavând ca ajutor decât pe Dumnezeu şi iubirea noastră”.
Drumul pe care mergeau cei doi tineri zi de zi cunoştea doar două direcţii, biserică şi şcoală: „Două căi ne erau cunoscute: cea dintâi desăvârşită ne ducea la sfintele noastre biserici şi spre învăţătorii de acolo, cealaltă, care nu era de aceeaşi vrednicie ca cea dintâi ne ducea la învăţătorii ştiinţelor lumeşti”, mărturiseşte Sfântul Grigorie Teologul.
Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al vieţii monahale
În anul 355, Sfântul Vasile cel Mare părăseşte Atena şi se întoarce în patria natală, nemaigăsindu-l în viaţă pe tatăl său. La rugămintea capadocienilor el suplineşte catedra de retorică a tatălui său. Totuşi, Sfântul Vasile cel Mare nu se simţea împlinit, el ştia că adevărata viaţă, „singurul mijloc de a ajunge la desăvârşire este aceasta; să-ţi vinzi averea, să o împarţi fraţilor săraci şi, mai ales să nu te îngrijeşti de cele ale vieţii acesteia şi să nu fii legat cu sufletul de nimic din cele de aici”. Sfântul Vasile cel Mare considera că viaţa evanghelică autentică este lăpădarea de lume, fie în mijlocul mulţimii oamenilor, fie în pustie. Pentru a lua pulsul vieţii monahale din vremea sa, Sfântul Vasile cel Mare a făcut dese incursiuni în Mesopotamia, Siria, Palestina şi Egipt. „Şi, într-adevăr, spune el, pe mulţi am găsit în foame şi în sete, în frig şi în lipsă de haine, necruţându-şi trupul şi nevoind să poarte câtuşi de puţin grijă de el. Mirându-mă de aceasta şi fericind viaţa unor asemenea bărbaţi care arătau în fapte că poartă în trupul lor moartea lui Iisus, am dorit şi eu să mă fac, după cât îmi va fi cu putinţă, următor lor”. Sfântul Vasile cel Mare, întorcându-se din călătorie, a văzut cum călugării care vieţuiau în singurătate, în pustiul Cezareei, erau mai de grabă singuratici decât retraşi. El a fost cel care i-a adunat pe aceştia în locuri organizate, stabilind astfel o oarecare rânduială. Nu după mult timp, în jurul său s-au adunat mulţime de ucenici, punându-se astfel temeliile primei comunităţi cenobitice în 358, pe malul râului Isis, lângă Neocezareea. Aici este vizitat de bunul său prieten Sfântul Grigorie şi împreună redactează Filocalia, o colecţie de texte din scrierile lui Origen. Tot acum sfântul concepe Regulile monahale mari şi mici. Sfântul Vasile cel Mare a fost şi rămâne unul dintre marii părinţi ai monahismului de tip chinovial. În anul 364, Sfântul Vasile cel Mare a primit harul preoţiei, fiind hirotonit de episcopul Eusebiu de Cezareea. A fost ales episcop al comunităţii din Cezareea Capadociei şi exarh al Pontului, păstorind nouă ani: din 370 şi până în 379, când trece la Domnul pe data de 1/14 ianuarie.
Sfântului Vasile cel Mare – Dascăl al operei filantropice
De la Sfântul Vasile cel Mare, Biserica a moştenit un bogat tezaur: opere dogmatice, ascetice, exegetice, omilii şi cuvântări, panegirice, Regulile monahale mari şi mici, canoane şi Liturghia ce-i poartă numele. În Cezareea Capadociei a înfiinţat instituţii de asistenţă socială cunoscute sub numele generic de Vasiliade, cum ar fi: azile, ospătării, case pentru reeducarea fetelor decăzute, scoli tehnice şi spitale pentru leproşi.
Sfântului Vasile cel Mare, apărător al dreptei credinţe
Sfântul Vasile cel Mare este un mare apărător al adevărului, apărând dreapta credinţă înaintea ereticilor care tăgăduiau dumnezeirea Fiului conduşi de Economii (arieni) sau dumnezeirea Sfântului Duh (pnevmatomahii sau adepţii lui Macedonie). Activitatea sa apologetică nu a fost privită cu ochi buni de toată lumea, iar în unele cazuri a fost pe nedrept acuzat de erezie. El a fost acuzat că ar fi adus inovaţii în învăţătura Bisericii. Ca răspuns la aceste acuzaţii, Sfântul Vasile a scris tratatul Despre Duhul Sfânt, în care arată dumnezeirea şi cinstirea Duhului cu Tatăl şi cu Fiul, adică egalitatea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Pentru a stabili învăţătura despre Duhul Sfânt, s-a întrunit sinodul de la Rimini, unde s-a semnat şi o mărturisire de credinţă. În anul 364, împăratul Valens a urcat pe tronul Bizanţului. Acesta era simpatizant al arianismului şi i-a excomunicat pe toţi episcopii ce semnaseră mărturisirea de la Rimini, însă Sfântul Vasile cel Mare a reuşit să se menţină în scaun. Sfântul Vasile cel Mare este prăznuit pe data de 1/14 ianuarie a fiecărui an, iar Liturghia care-i poartă numele se săvârşeşte de zece ori pe an: în primele cinci Duminici ale Postului Mare, în Joia şi Sâmbăta Mare, în Ajunul Crăciunului şi al Bobotezei şi pe 1/14 ianuarie, ziua de prăznuire a Sfântului. Sfântul Vasile cel Mare a avut rude pe teritoriul României de azi (Dacia carpato-danubiano-pontică) între care pe episcopul Bretanion al Tomisului şi pe Sfântul Mucenic Sava de la Buzău.
………………………………………………………………………………………………………… Sinaxarul Sfinţilor Capadocieni