Aceste cuvinte, „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29), au o mare însemnătate în viaţa noastră de zi cu zi. Noi suntem cei ce am văzut harul învierii, după cum zice una din stihiri, însă noi suntem şi aceia care trebuie să fie cercaţi ca să ni se vădească adevărata inimă.
Fiecare dintre noi este în aceeaşi măsură cel ce a văzut şi a crezut, precum şi cel ce nu vede şi totuşi crede, pentru că nouă, tuturor celor ce ne-am alăturat Bisericii, Dumnezeu ne-a dat la început un mare har ca să ne unim cu El. În această primă perioadă a harului era ca şi cum Îl vedeam pe Domnul întru totul viu în inima noastră şi ni se părea atât de uşor să-L urmăm. Puteam chiar să primim ocările semenilor noştri fără să ne răzvrătim, fără să ripostăm şi să ne arătăm iscusinţa şi superioritatea. Atunci când Hristos era prezent în inima noastră, eram gata să ne smerim şi să ne rugăm, iar pomenirea lui Dumnezeu nu se depărta de la noi nici în timpul somnului, nici când eram treji. Cuvântul Lui era atât de dulce în inima şi pe buzele noastre, încât voiam neîncetat să cercetăm Scriptura. Nesfârşite sunt suişurile pe care Domnul le pune în inima noastră în această primă perioadă a harului!
Însă mai apoi, Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi şi retrage de la noi acest har simţit. Harul se împuţinează şi de multe ori se îndepărtează, încât simţim în inimă o mare uscăciune, însă abia atunci se va vădi adevărata înclinaţie a inimii noastre, căci, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, „dispreţul este cel ce pune inima la încercare”. Adică dispreţul şi ocara pe care le suferim din partea semenilor noştri, uscăciunea inimii pe care o resimţim atunci când se depărtează harul de la noi, durerea ce ne copleşeşte atunci când suntem încercaţi în această viaţă, toate acestea vor scoate la iveală adevărata noastră inimă. Însă vom fi cu adevărat binecuvântaţi doar dacă vom păstra învăţătura pe care ne-a dat-o Domnul atunci când am trăit experienţa Învierii Sale.
Dacă în perioada de uscăciune şi de pustiire duhovnicească îi aducem Domnului aceleaşi rugăciuni şi dacă stăm înaintea Lui cu aceeaşi credinţă, preamărindu-L şi dându-I slavă şi îndreptăţire, şi luăm asupra noastră toată ruşinea şi fărădelegea, atunci suntem cu adevărat binecuvântaţi, căci „am rămas neclintiţi, ca cei ce-L văd pe Cel nevăzut” (cf. Evrei 11, 27). Îi aducem acum lui Dumnezeu ceea ce I-am adus şi atunci când Îl vedeam întru totul viu în inima noastră. Noi toţi avem trebuinţă să păstrăm acest început, căci în viaţa aceasta toate sunt schimbătoare şi trecătoare. De multe ori ne vom afunda până în cele mai de jos ale pământului, iar uneori Dumnezeu ne va ridica din nou cu mângâierea şi puterea harului Său. însă noi trebuie să păstrăm cu sfinţenie lecţia aceasta pe care ne-a dat-o harul. Astfel, învăţăm să ne folosim toată priceperea pentru a descoperi mereu noi căi, noi cugete care să ne apropie şi mai mult de Hristos, astfel încât această a doua perioadă devine foarte creativă duhovniceşte.
Fie că simţim sau nu prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, noi păstrăm neclintită credinţa că Hristos este adevărat şi că Şi-a vădit adevărul prin viaţa şi moartea Sa. De aceea pentru noi încetează să mai aibă însemnătate dacă îl vedem şi suntem reînnoiţi de prezenţa Lui sau dacă Se depărtează de la noi şi, lipsiţi fiind de vederea Feţei Sale, simţim cum moartea ne împresoară. Nu are importanţă dacă suferim sau suntem fericiţi, dacă trăim sau murim (cf. Rom. 14, 8). Important este să-L cunoaştem pe Cel Înviat din morţi, să statornicim cu El o legătură personală, să-I fim bineplăcuţi, urmându-I poruncile. Dumnezeu rămâne pentru noi binecuvântat şi milostiv în veac, iar noi suntem slugile Lui pentru totdeauna. O astfel de credinţă biruieşte lumea şi ne face părtaşi la izbânda lui Hristos cel Înviat (cf. 1 Ioan 5,4).
Arhimandrit Zaharia Zaharou, Veșnicul astăzi, Editura Bizantina, 2018