Pentru ziua de pomenire a Sfintei Mucenite Eufimia, 16 septembrie (dar si 11 iulie), am selectat din cartea despre Viata Cuviosului Paisie Aghioritul fragmentul de mai jos, unde acesta povesteste minunata sa intalnire cu Sfanta care,  care i-a devenit de atunci atat de draga inimii sale. Trebuie amintit ca prin minunea extraordinara facuta Sfanta Mucenita Eufimia s-a aratat biruinta Sfintilor Parinti de la Sinodul al IV-lea de la Calcedon asupra monofizitilor, ea fiind supranumita si “Sfanta Dogmei ortodoxe”. Despre actualitatea mesajului transmis de Dumnezeu prin Sfanta Eufimia in legatura cu ereticii monofiziti urmeaza sa tratam intr-un articol urmator.

Pentru noi, cei ce cunoastem deja viata de sfintenie a Cuviosului Paisie Aghioritul, poate nu ar fi o mare mirare ca acesta a primit “vizita” unei Sfinte Mucenite. Cu toate acestea, motivul intalnirii (sau, cel putin, unul dintre motive) nu trebuie sa ne scape, mai ales ca el a fost subliniat chiar de cuvios: în acea vreme mă preocupa un subiect care privea situaţia Bisericii în general.

Asadar, durerea inimii si nelinistea cea buna pe care Cuviosul Paisie a avut-o fata deBiserica in general a fost motivul pentru care acesta s-a invrednicit de o convorbire detaliata cu o Sfanta Mare Mucenita ca Eufimia. De aici intelegem cat de grabnic vin Sfintii in ajutor atunci cand realmente ne doare pentru Biserica, atunci cand chiar ne nelinistim pentru mantuirea de obste. Multi ar zice in vremurile noastre ca preocuparea pentru lucrurile ce privesc “Biserica in general” sunt inutile sau chiar dovada unei mandrii si a unei ignorari a “vietii duhovnicesti”. Vietile sfintilor ne arata ca, dimpotriva, acest gen de infruntare – mai bine zis de eludare – a realitatii este de la bun inceput unul profund eronat si vadeste tocmai o ocolire a vietii duhovnicesti reale.

Ce ne facem insa noi, ceilalti, care am socoti ca ne nelinistim pentru Biserica? Oare o facem noi din toata inima? Pana la capat? Oare vom avea putere sa pastram nelinistea in ciuda acestui razboi de uzura la care suntem supusi zi de zi? Sau nu cumva ne-am blazat deja, sau ne-am refugiat pe pozitiile unei “rezistente” pur ideologice, in care reactionam mai mult automat, defensiv, si nu dintr-o autentica framantare a duhului? Cate intrebari, atatea capcane – de care ne putem feri doar prin staruinta si prin ajutorul cerut Sfintilor Mucenici, care, vedem bine, nu lasa necercetati pe cei care au inima pentru Biserica.

“Stareţul se afla în curtea colibei lui, atunci când l-a vizitat un fiu duhovni­cesc de-al său şi spunea mereu cu toată inima: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” La un moment dat, Stareţul i-a spus:

– Se poate netrebnici cineva şi în înţelesul cel bun.

– Cine, Gheronda?

– Stăteam liniştit în chilia mea când a venit şi m-a uluit. Ce frumos petrec ei acolo sus!

– Ce se întâmplă, Gheronda?

– Iţi voi spune, dar să nu spui la nimeni.

Atunci Stareţul i-a povestit următoarele: „Tocmai mă întorsesem din lume, unde ieşisem pentru o pro­blemă bisericească. Marţi[1], pe la ora 10 dimineaţa, stăteam în chilie şi făceam Ceasurile. Deodată am auzit o ciocănitură în uşă şi o voce de femeie spu­nând: «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…» Atunci m-am gândit: «Cum de a intrat o femeie in Sfântul Munte?» Cu toate acestea am simţit o dulceaţă dumnezeiască înlăuntrul meu şi am întrebat:

– Cine este?

– Eufimia.

«Care Eufimia? m-am întrebat în sinea mea. Nu cumva vreo femeie a făcut vreo nebunie şi a venit în Sfântul Munte îmbrăcată în haine bărbăteşti? Acum ce să fac?» Aceea a bătut din nou la uşă, iar eu iarăşi am întrebat:

– Cine este?

– Eufimia.

Mă aflam în îndoială şi de aceea nu am deschis. Când a bătut a treia oară, uşa, care era zăvorâtă pe dinăuntru, s-a deschis singură. Apoi am auzit paşi pe hol. Am sărit ca să deschid uşa chiliei şi am văzut înaintea mea o femeie cu capul acoperit. O însoţea cineva care semăna cu Evanghelistul Luca şi care a dispărut îndată. Cu toate că eram sigur că aceasta nu era o nălucire de la cel viclean, pentru că avea o strălucire deosebită, am întrebat-o cine este.

– Muceniţa Eufimia, mi-a răspuns aceea.

– Dacă eşti Muceniţa Eufimia, vino să ne închinăm Sfintei Treimi. Tot ce fac eu să faci şi tu.

Dar când încă se mai afla pe hol, a început să facă metanii, însă nu spre biserică, ci spre chilia mea. La început mi s-a părut ciudat, dar după aceea mi-am amintit că aveam deasupra uşii chiliei mele o iconiţă de hârtie cu Sfânta Treime.

Apoi am intrat în biserică şi am făcut o metanie spunând: «In numele Tatălui.» A repetat şi ea după mine, făcând o metanie. «Şi al Fiului». «Şi al Fiului», a repetat ea cu o voce subţire.

– Mai tare, ca să aud şi eu! Iar ea a repetat mai tare.

După ce ne-am închinat şi a treia oară, rostind: «Şi al Sfântului Duh», i-am spus: «Acum să mă închin şi eu la tine». M-am închinat ei şi i-am sărutat picioarele şi vârful nasului, căci a o săruta pe faţă am consi­derat că este o necuviinţă. După aceea sfânta s-a aşezat pe scăunel, iar eu pe cufăr şi mi-a dezlegat nedumerirea pe care o aveam (în legătură cu un subiect bisericesc). Apoi mi-a povestit viata ei. Ştiam că există o Sfân­tă Eufimia, dar viata ei nu o cunoşteam. Când mi-a povestit mucenicia ei, nu numai că o auzeam, dar parcă o vedeam, o trăiam. M-am înfricoşat.

– Cum ai răbdat astfel de chinuri? am întrebat-o.

– Dacă aş fi ştiut ce slavă au sfinţii în cer, aş fi făcut tot ce aş fi putut ca să îndur chinuri şi mai mari.

După această întâmplare, timp de trei zile nu am putut să fac nimic. Tresăltam de bucurie şi slăveam neîncetat pe Dumnezeu. Nu puteam nici să mănânc, nici nimic altceva să fac… doxologie neîncetată.”

Intr-o epistolă de a sa scria: „în toată viaţa mea nu-mi voi putea plăti marea mea datorie faţă de Sfânta Eufimia care, deşi îmi era necunoscută şi fără să aibă vreo îndatorire faţă de mine, mi-a făcut aceas­tă mare cinste…” După ce a povestit acest fapt dumnezeiesc, Stare­ţul a adăugat cu smerenie că Sfânta Eufimia i s-a arătat „nu pentru că aş fi fost vrednic, ci fiindcă în acea vreme mă preocupa un subiect care privea situaţia Bisericii în general. Dar şi pentru alte două motive”. Stareţul a fost foarte impresionat şi se minuna cum de o femeie cu trup atât de firav a putut răbda atât de multe chinuri. „Să fi spus că era una… (voia să spună una voinică şi puternică), dar era o mână de om”.

Pe când se afla în această stare de har, Stareţul a compus o stihiră în cinstea sfintei: „Cu ce cântări de laudă vom încununa pe Eufimia, care s-a pogorât din cele de sus şi a cercetat un monah vrednic de milă din Kapsala. De trei ori i-a bătut în uşă, iar a patra oara[2] s-a deschis singură prin minune şi a intrat cu slavă cerească, muceniţa lui Hristos, închinându-se împreună Treimei celei Sfinte.”

A mai compus şi o luminândă după „Cu ucenicii să ne suim…”, care începea astfel:„Preaslăvită Eufi­mia, mare muceniţa a lui Hristos, te iubesc mult de tot după Maica Domnului”... (Fireşte, aceasta nu a alcătuit-o pentru a fi folosită la slujbe şi nici el nu o cânta când erau şi alţii de faţă.) Impotriva obiceiului său, a mers din nou la Suroti şi le-a făcut pe monahii părtaşe acestei bucurii ce­reşti. Apoi ele au pictat icoana sfintei cu ajutorul şi îndrumările Stareţului. Stareţul a făcut cu mare măiestrie o stanţă de oţel cu icoana sfintei, cu care făcea apoi iconiţe şi le împărţea de binecuvântare la închinători în cinstea ei.

Insă s-a chinuit mult să facă degetele de la mâna stângă a sfintei, după cum el însuşi a spus: „M-am ostenit mult să-i fac mâna, dar după aceea am pus gândul cel bun: poate pentru că şi eu am chinuit-o pe sfânta”.

In Minei, la Sinaxarul din 27 februarie, a adăugat: Sfânta Eufimia!!!!!!!

***

[1]. La 27 februarie 1974

[2]. Nu este vorba despre o nepotrivire, deoarece sfânta a bătut în uşă de trei ori, iar a patra oară nu a bătut, ci uşa s-a deschis singură.

Ieromonahul Isaac, “Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”Editura Evanghelismos

Leave a reply

required