Când ne gândim la pocăinţă, vedem mereu imaginea obscură sau cenuşie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru, atât de întunecat şi de nevrednic. Nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viața care ne-a fost dată. Aceasta este doar o parte a pocăinţei, mai bine zis trebuie să fie doar o clipă a ei. Pocăinţa trebuie să crească în bucurie şi lucrare. Fără acestea, pocăinţa este neroditoare, fără acestea, ceea ce putea deveni pocăinţă se transformă în re­gret, regret steril care de cele mai multe ori omoară forţa de viaţă, în loc să o trezească, să o înnoiască.
Când, ca rezultat al unei cugetări profunde asupra noastră, asupra Evangheliei şi asupra căilor lui Dumnezeu, ne punem în faţa păcatului nostru, înaintea infidelităţii faţă de cea mai înaltă vocaţie a noastră, atunci desigur în inima noastră se înfige o durere acută, o ruşine adâncă pentru faptul că suntem atât de departe de ceea ce am fi putut fi, că semănăm atât de puţin cu ceea ce a pus la cale Domnul, făurindu-ne. Însă aceasta trebuie să fie doar un impuls pentru a începe să trăim o viață nouă.
Da, trebuie să zăbovim asupra trecutului, sa scrutăm cu privire neîndurătoare laturile întunecate ale vieții noastre, ale gândurilor și ale zvâcnirilor inimii, ale dorințelor, ale faptelor și ale atitudinilor. Să privim la acestea treaz și aspru, așa cum medicul examinează pe cel bolnav, așa cum privim uneori, la drum de noapte, calea: să nu ne rătăcim, să nu cădem.
Toate trebuie să le vedem, tot ce este accesibil privirii, și pentru toate să răspundem cu sinceritate; să ne asumam până la capăt rușinea, să primim până la capăt suferința, să nu cautam scuze pentru ca durerea sa fie mai puțin acută, iar rușinea mai puțin arzătoare.
Doar trăindu-ne umilința cu toată puterea posibilă ne putem rupe de ceea ce provoacă această umilință. Pe când, dacă încercam să ne atenuăm puțin chipul păcătoșeniei, să ne facem rușinea ceva mai acceptabilă (măcar și zicându-ne: „Sunt păcătos ca și toți alții” sau „Cum aș fi putut proceda altfel!?“), dacă ne străduim să înăbușim în noi această durere, atunci pocăința devine imposibilă. Căci doar prin conștientizarea groazei, a puterii ucigașe a păcatului, a rușinii față de faptul că nu suntem vrednici de noi înșine – cu atât mai mult de alții și de Dumnezeu – putem găsi în noi puterea de a ne smulge din aceasta captivitate; însă cât timp ne complacem în captivitate, rămânem captivi.
Aici vedem deosebirea dintre noi și sfinții despre viața cărora citim, începând cu apostolii și încheind cu mărturisitorii contemporani ai credinței. Aceștia au decis să bea până la capăt paharul propriei rușini și să-și înfigă în inimă, în conștiință, în toată făptura lor durerea acută a ceea ce reprezentau ei înșiși.
Însă când se întâmplă aceasta, nu trebuie nici să cădem în disperare, nici să ne oprim aici. Amintiți-vă de cele scrise în Evanghelie, despre cum apostolul Petru se laudă că va merge și la moarte cu Mântuitorul, că nimic nu-l va putea rupe de Hristos. Iar după ce Mântuitorul a fost legat și dus la judecata fărădelegii, s-a apropiat de Petru o slujnică tânără care nu l-a întrebat nimic mai mult decât dacă a fost și el cu Iisus Nazarineanul. Și Petru s-a lepădat de trei ori! Și a plecat, a ieșit din curte; și, întorcând fața, a întâlnit prin fereastra deschisa privirea Mântuitorului, și a plâns cu amar.
Iată, în acest moment, când a fost cuprins de rușinea propriei trădări, a necredincioșiei și a lașității sale, a lăudaroșeniei sale, inima i-a fost străpunsă de groază și a plecat amărât. Când însă l-a întâlnit pe Hristos, Acesta nu l-a întrebat: „Oare nu-ți este rușine? Cum de mai îndrăznești să Mi te înfățișezi după ce te-ai lepădat de Mine de trei ori?“, ci: „Petre! Ma iubești mai mult decât aceștia?“ (adică decât ceilalți apostoli, care erau de față).
Oare mai poate fi pusă întrebarea dacă îl iubește Petru pe Hristos, când totul arata contrariul, din moment ce s-a lepădat de trei ori? Si se poate oare vorbi despre faptul ca Petru l-ar putea iubi pe Hristos mai mult decât ceilalți ucenici? Ceilalți nu s-au lepădat; e adevărat – au fugit! dar, cel puțin, nu s-au lepădat… Poate doar dacă Petru și-ar fi amintit cuvintele Mântuitorului rostite cu un alt prilej: „Căruia i se iartă mult, acela iubește mult“. Căruia i se iartă mult, în acela naște mai multă dragoste decât în cel căruia i s-a iertat puțin.
Întrebarea se pune astfel: „Ai păcătuit mai mult ca alții, și acestea ți se pot ierta; va fi oare dragostea ta pe măsura acestei iertări? Vei iubi tu oare în schimb mai mult decât oricare altul, care a păcătuit mai puțin? Aici vorba este chiar de dragoste, căci Domnul vede adâncurile omului, și nu suprafața, nu doar aparenţele ce le observăm noi. Când omul face o faptă sau alta, spune un cuvânt sau altul, înțelegem fapta sau cuvântul în măsura priceperii noastre. Hristos caută la profunzimile omului, și cunoaște ce anume stă în spatele cuvântului sau al faptei.
Hristos nu poate fi păcalit nici de ceea ce este la arătare, nici măcar de ceea ce este evident. De aceea El se adresează adâncurilor lui Petru, umbrite pentru un moment de frica, însă care s-au deschis iarăși după ce rușinea l-a ars și s-a pomenit dintr-odată și în fața conștiinței sale, și în fața Mântuitorului. Petru, în acel moment, umplut de bucuria că este iarăși în fața lui Hristos, că împăcarea este posibilă, ca totul este posibil, chiar învierea, întoarcerea din adâncurile morții, Petru ii zice lui Hristos: Și Hristos îl întreabă despre aceasta dragoste de trei ori, la fel cum de trei ori Petru s-a lepădat de El. Si a treia oară, Petru, în sfârșit, se întoarce către o alta realitate: nu către sentimentul profund care sălășluiește în el și care alcătuiește esența finala a dragostei sale fata de Hristos. El se întoarce spre conștiința faptului că iubirea sa este ascunsă, iar trădarea – vădită. Și atunci se adresează către Hristos: „Doamne! Tu știi toate! Tu știi că m-am lepădat de Tine. Însă, întrucât Tu pui întrebarea despre dragoste . . . Tu știi desigur, că eu, totuși, te iubesc . . . Da, eu te iubesc“.

Mitropolit Antonie de Suroj, Bucuria pocăinței, Editura Marineasa, 2005

Leave a reply

required