Sfințenia este o datorie imperativă pentru toți. Astăzi, din păcate, sfințenia a ajuns să fie ceva fabulos. Cu puțin timp în urmă a venit un grup de elevi ai unei școli particulare din Tesalonic, erau în anul în anul al doilea la liceu. Directorul lor m-a rugat să le spun câteva cuvinte. Acești copii veniseră pentru prima dată în Sfântul Munte și aveau o oarecare preocupare duhovnicească. Pentru a intra în vorbă cu ei, i-am întrebat „Ce veţi studia mai departe, copii?” Unul mi-a răspuns „Eu vreau să mă fac arhitect”, altul „inginer electronist”, altul „inginer constructor”, altul „doctor”.

Îl întreb pe altul „Tu ce vei studia?”. Îmi răspunde: „Eu încă nu m-am hotărât”. Glumind, dar şi vorbind serios în acelaşi timp, i-am zis „Dragul meu, tu să te faci sfânt!”.

Au început să râdă toţi, desigur, el s-a înroşit la faţă, sărmanul, se vedea că l-am necăjit deoarece începuseră să râdă toţi de el şi deja îl luau peste picior, dar el era un copil foarte bun. După aceea am aflat că era şi singurul care mergea la Biserică. De mic fusese copil de altar. După toate acestea, îmi spune cu sfială: „Numai de sfânt nu sunt bun eu!”

Pornind de la mica noastră discuţie am început să le spun că sfinţenia este o datorie impetuoasă pentru fiecare dintre noi. Venim în această lume, deja eu am ajuns la vârsta de 59 de ani, şi vedem cât de uşor viaţa noastră se duce. Foarte uşor! Şi nu doar uşor, ci şi ireversibil. Din păcate, în această viaţă avem atâtea vise, unii se gândesc să se căsătorească, alţii să-şi facă viaţa cât mai comodă, alţii să facă copii ca să tot studieze şi să le facă un bun nume etc. Îmi amintesc că tatăl meu voia să mă facă doctor pentru a veni el la clinică şi a se lăuda că fiul lui este doctor acolo.

Avem diferite vise pe care suntem îndreptăţiţi să le avem în viaţa noastră. Dar ceea ce, din păcate, nu ne preocupă, şi asta o spun pentru mine mai întâi, iar mai apoi pentru toţi, este sfinţenia. Ne nevoim pentru sfinţenie? Ne ostenim pentru mântuirea sufletului nostru? Depunem eforturi că să dobândim mântuirea în Hristos şi să-L iubim? Îmi amintesc că m-am dus odată în Sfântul Munte pe vremea când eram student. Plecasem de la Karies spre Mânăstirea Filotheou, pentru a-l întâlni pe stareţul Efrem, actualmente în Arizona. Eram împreună cu alţi patru studenţi. Pe drum ne-am întâlnit cu un bătrân care căra un sac în spate. Era pentru prima oară când îl vedeam și mi se părea un adevărat eremit. Ne-a întâlnit, și fără „Bună ziua!” sau vreun alt salut, ne-a spus:

– Copii, dacă scoateţi „r-ul” din cuvântul „agrios” (sălbatic), ce rămâne?

Când am auzit aceste cuvinte am rămas foarte uimiţi. Ne uitam unul la altul fără să spunem vreun cuvânt. Nu ne aşteptam la un astfel de dialog cu un monah care ne ieşise în cale şi pe care nu-l cunoşteam. În final unul dintre noi răspunde:

– Agios!” (Sfânt)

Bătrânul ne răspunde:

– Aşa este. Noi am venit în Sfântul Munte ca să scoatem acest „r”. Toată viaţa încercăm să facem asta, deoarece suntem „agrioi” (sălbatici)”.

Această întâlnire a avut loc acum patruzeci de ani şi nu o voi uita niciodată.

Când ies din Sfântul Munte îi văd pe oameni cum depun foarte mult efort pentru nimic, pentru lucruri deşarte. Vorbesc la telefon, se ceartă, se înjură… şi mă întreb în sinea mea, oare aceşti oameni se gândesc la sufletul lor, se gândesc că vor muri? A venit odată la mănăstire un grup şi au cerut să le vorbesc. Le-am vorbit despre aducerea aminte de moarte. Fără să fi ştiut că în acest grup se afla şi un psiholog. După ce am terminat, vine psihologul la mine şi îmi spune:

– Gheronda, mă iertaţi, dar ne-a cuprins tristeţea.

– De ce?

– Bine, bine, nu aţi găsit alt subiect despre care să ne vorbiţi? Despre moarte v-aţi găsit să ne vorbiţi?

– De ce să te întristezi? Eu când vorbesc despre moarte mă bucur.

– Vorbiţi serios?

– Dragul meu, când murim în Hristos, biruim. Moartea devine biruinţă. Devine veşnicie.

Noi am văzut mulţi oameni îmbunătăţiţi care aşteptau moartea. Mi-l amintesc pe Stareţul Iosif (Vatopedinul) când era spre sfârşitul vieţii sale, iar eu mergeam să-l vizitez. Odată l-am întrebat:

– Gheronda, cum vă simţiţi?

– Dragul meu, aştept trenul, dar văd că nu vine.

Când cugetam la acestea mă bucuram şi-mi spuneam: „Uite un om care doreşte moartea, nu din deznădejde, nu din disperare. Acest om doreşte să moară din dorinţă dumnezeiască”.

Vedem cât de mult aceşti oameni Îl doreau pe Dumnezeu, cât de mult doreau Harul, cât de mult doreau să se pocăiască. Este mare lucru ca omul să se pocăiască. Din păcate, astăzi sunt dispreţuite instituţiile, de multe ori Biserica este devalorizată, vedem cât de mult este devalorizată duhovnicia, cât de greşit este interpretată duhovnicia, iar rodul tuturor acestor lucruri, rodul acestui mod greşit de viaţa este deznădejdea, depresia, anorexia duhovnicească. Oamenii de astăzi nu mai au viaţa înlăuntrul lor. Imediat cad în deznădejde, se neliniştesc, sunt stresaţi. Cei dinainte nu ştiau de stres. Îmi amintesc că pe vremea când eram la Nea Skiti, trăia un bătrânel vis-a-vis de noi şi care m-a întrebat:

– Ce este stresul despre care tot vorbesc unii?

– Ştiu şi eu, îi răspund. Este un fel de presiune pe care o simt oamenii.

– Eu am auzit că este un fel de durere pe care o simţim în piept.

Odată acest bătrânel a răcit şi m-am dus să-l vizitez. Când m-a văzut mi-a spus:

– Simt o durere în piept. Oare sufăr de stres?

Înaintaşii noştri nu ştiau de stres deoarece aveau o viaţa hristocentrică. Bunica mea, de exemplu, atunci când mergea în oraş şi se urca în maşină, se închina, Îl ruga pe Hristos, pe Maica Domnului. Când se scula dimineaţa şi vedea lumina, spunea: „Îţi mulţumesc Hristoase al meu că am văzut şi astăzi lumina. Ajută-mă să petrec ziua fără de păcat!” Era o femeie care nu ştia carte deloc. Atunci când se ducea la primar şi trebuia să semneze, îşi înmuia degetul în cerneală şi-l punea pe foaie. Era un fel de pecete. Asta era semnătura ei. Îmi spunea de multe ori: „Dragul meu, dacă nu prind cei şase psalmi la biserică, nu simt că am fost la biserică şi că am participat la Sfânta Liturghie.” Aceasta era cunoaşterea teologică a unei femei care nu ştia carte, dar care avea cunoaştere duhovnicească. Odată a venit la mine o femeie „frumoasă”, vopsită, avea unghiile date cu negru, ascuţite, „foarte frumoase”, şi care mă întreabă:

– La ce oră este cuminecătura, părinte?

– De ce întrebaţi la ce oră este „cumincătura”? Mai bine întrebaţi le ce oră începe slujba.

– Mă interesează să-l împărtăşesc pe nepoţelul meu.

– Bine, dar nepoţelul dumneavoastră va veni chiar în momentul „cuminecăturii”? Trebuie să vină mai devreme.

– Nu poate deoarece doarme. A, şi mai am o preferinţă, părinte.

– Care anume?

– Vreau să fie împărtăşit primul.

– De ce să se împărtăşească primul?

– Deoarece sunt atâtea boli, părinte, şi îmi provoacă dezgust.

– Doamna mea, nepoţelul dumneavoastră se va împărtăşi ultimul.

Această întâmplare m-a făcut să o compar pe această doamnă, care nu era rea, ci nu avea o cunoştinţă duhovnicească, cu bunica mea care mergea la biserică să audă cei şase psalmi. Bunica mea se grăbea să prindă cei şase psalmi, iar această doamnă voia să vină în momentul Sfintei Împătăşanii. Mă întrebam, aşadar, dacă bunica mea înţelegea ceva din cei şase psalmi de vreme ce nu ştia carte. În plus limba psaltirii este una destul de grea. Ea nu înţelegea cu raţiunea, nu înţelegea cuvintele raţional, ci trăia harul care provenea din cei şase psalmi. Slujirea noastră nu este una raţională, ci este o slujire care are în centru inima. Este o slujire cu inima.

Ceea ce vreau să vă preocupe este mântuirea sufletelor noastre. Trebuie să-l dorim pe Dumnezeu. Am vizitat un bolnav care era pe moarte. Nu se spovedise şi nici nu mai putea să vorbească. Deci vedeţi cât de mult trebuie ca omul să fie pregătit pentru moarte. Nu ştie când va pleca. Oamenii de astăzi sunt neliniştiţi, sunt tulburaţi, simt nelinişte când se gândesc la moarte, deoarece nu au pacea înlăuntrul lor. Pacea nu presupune lipsa războiului, ci prezenţa lui Hristos…

Traducerea din limba greacă: Cătălin Dobri

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=0ZHz3pR9gZw

Fragment din conferinţa susţinută de Stareţul Efrem Vatopedinul în Biserica „Agia Sofia” din Atena, noiembrie 2014.

Sursa: www.ortodoxiatinerilor.ro

Leave a reply

required