Povestiţi-ne, părinte, ceea ce nu putem deduce noi din cărţi despre părintele Sofronie; cum era în viaţa de zi cu zi?
Père Sofronie era un om de o simplitate deosebită; îl puteai aborda foarte uşor. Cu toate că noi aveam un mare respect pentru el, nu impunea formule exterioare protocolare, cu alte cuvinte, nu menţinea un formalism exterior. De pildă lunea dimineaţa când se aduna toată obştea mânăstirii şi ni se adresa, nu ne numea „copiii mei” ci ne socotea întotdeauna egalii lui şi ne spunea simplu „fraţi şi surori”. Era de o simplitate totală, dar avea un dar al cuvântului extraordinar. Aş putea spune – parafrazând ceea ce-i spunea Sfântul Siluan părintelui Stratonic (că cei care sunt perfecţi nu spun nimic din propria experienţă, ci doar ceea ce Duhul Sfânt le inspiră) – că atunci când vorbeam cu el eram ca şi când am fi intrat într-o altă dimensiune a existenţei. Intram într-o anumită tensiune, o tensiune fără crispare însă, dar nu reuşeam mereu să rămânem în această stare de pioşenie atunci când nu eram cu el.
Cum reuşea să inducă acea ­ten­siune?
Greu de spus. Cred că nativ avea acea tensiune, însă doar în timp ea a devenit una duhovnicească. S-a făcut multă vorbire la noi despre această tensiune pe care tot părintele Sofronie ne-a arătat-o (şi mărturisesc că până atunci nu privisem minuţios această icoană!) pe chipul sfântului Ioan Botezătorul din Deisis, atrăgându-ne atenţia asupra tensiunii interioare rezultate din unirea intelectului cu inima. Lucrul acesta a încercat să-l picteze şi el în Deisis-ul din refectoriu.
Spuneţi-mi, vă rog, ce anume a pictat părintele Sofronie din mânăstire?
Contrar aşteptărilor, primul lucru pe care l-a pictat n-a fost biserica, ci trapeza, pentru simplul motiv că la vremea aceea nu exista biserica mânăstirii. Aveam nevoie de ea, dar nu aveam destui bani ca să o construim. Luând drept model lavra Sfintei Treimi din Rusia, părintele Sofronie s-a gândit să picteze pereţii trapezei la fel ca în biserică. Mai târziu, când am avut suportul financiar necesar, am construit biserica, iar apoi am copiat frescele din refectoriu. Ele au fost repictate de oameni care n-au mai făcut aşa ceva înainte, dar acum (adică în 1983‑1984), sub îndrumarea părintelui Sofronie, au zugrăvit veşmintele şi decorurile scenelor sfinte; părţile dificile, în special chipurile sfinţilor, fiind opera lui père Sofronie.
A fost ideea lui să picteze 11 apostoli la Cina cea de taină şi pe Iuda plecând în noapte?
Da. El a şi pictat scena.
Simbolul acestei mânăstiri are vreo legătură cu menora iudaică?
Nu. Absolut deloc. Iată despre ce este vorba: Crucea reprezintă Întruparea lui Dumnezeu care face din Pământ (în care s-a întrupat) centrul Universului (univers simbolizat de cele trei arcuri de cerc). Aşadar, Geocentrismul devine Teocentrism, mai precis Hristocentrism.
Stilul pictural al părintelui Sofronie ne duce cu gândul la maniera în care picta, la noi în ţară, părintele Arsenie Boca.
Nu cunosc picturile părintelui Boca, dar mi-ar face plăcere să le văd în vară, când voi veni la Lainici. Să ştiţi că părintele Sofronie a fost dominat de ideea universalităţii ortodoxiei şi atunci a încercat să adapteze stilul iconografic bizantin la caracterul Angliei, fără însă să cadă în naturalismul occidental. Din acest motiv nici un britanic nu este şocat atunci când priveşte frescele Essexului.
Ce credeţi, părinte Simeon, exis­­tă secrete în dobândirea vieţii duhov­niceşti?
Părintele Sofronie aprecia în mod deosebit trei lucruri: smerenia, dragostea creştinească (care merge până la iubirea duşmanilor) şi harul lui Dumnezeu. Harul îl primim în dar de la Domnul, iar pentru dobândirea smereniei şi a dragostei trebuie să ne sârguim fiecare dintre noi, la locul nostru. Smerenia n-o putem dobândi decât prin ascultare. Père Sofronie spunea că piatra fundamentală a monahismului este ascultarea. Să vă spun un lucru: când am venit în mânăstire mie mi-a fost foarte greu tocmai din pricina ascultării. Trebuie să ştiţi că tinereţea mi-am trăit-o cu conceptul – unanim acceptat de altfel în acea perioadă – că ascultarea este foarte periculoasă. Era după cel de-al doilea război mondial şi toată lumea considera că dacă nemţii n‑ar fi ascultat orbeşte de Hitler, nu s-ar fi ajuns la acel rău general. Nu înţelegeam la vremea aceea că nu trebuie amestecată ascultarea administrativă – precum cea din armată – cu cea creştinească, bazată nu pe frică, ci pe dragoste. Ascultarea este de fapt un aspect al dragostei. Când iubim un om care vorbeşte în numele lui Hristos, putem să ne asumăm riscul de a ne tăia voia noastră proprie. Vedeţi dumneavoastră, una din urmările principale ale căderii lui Adam este acest egoism al omului. În locul dragostei de Dumnezeu a fost pusă dragostea de sine. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sursa tuturor păcatelor omeneşti este această dragoste de sine. Ca s-o biruim putem începe în mânăstire cu ascultarea faţă de egumen, de duhovnic şi de toţi ceilalţi fraţi, iubindu-i pe toţi cei pe care Dumnezeu i-a adus lângă noi.
Sfântul Siluan nu-i cere lui Dumnezeu decât un singur lucru – smerenie. Vin oamenii foarte des la mine şi-mi spun că nu au timp pentru trăire duhovnicească pentru că sunt foarte ocupaţi, au foarte mult de lucru. Important în toată viaţa – le spun – este dragostea şi smerenia, iar aceste virtuţi nu cer timp. Ele ţin mai mult de o stare interioară pe care trebuie s-o ai mereu în tine, zi şi noapte.
Mi-aduc aminte că m-a frapat odată, demult, la părintele Sofronie o vorbă: spunea că nu poate înţelege trei lucruri: o credinţă fără dogmă, un creştinism non-bisericesc şi un creştinism fără asceză. Aceste trei lucruri – dogma, biserica şi asceza – le vedem foarte des, dar nu împreună. Un teolog ascetic şi foarte îmbisericit este foarte greu de găsit.
Există foarte mulţi oameni care iubesc ortodoxia şi chiar vorbesc despre ea, dar atunci când o fac, se referă doar la spiritualitatea răsăriteană – le plac Rugăciunea lui Iisus, Filocalia, etc. – şi trec sub tăcere Biserica şi Tainele ei. Remarc asta în special la protestanţi, fiindcă întâmplător – sau nu – cunosc un pastor care este un foarte mare ascet şi care a citit foarte multe cărţi ale Sfinţilor Părinţi, ajungând la o credinţă aproape ortodoxă, dar care nu simte unirea tainică cu Biserica.
Cred că părintele Sofronie reuşea să unească asceza cu teologia în Biserică.
Am scris zilele acestea un articol despre el în Rugul Aprins pe care l-am intitulat: „Un om însetat de Absolut”, pentru că ne spunea că Absolutul nu e ceva abstract, ci este Persoană – Ipostas mai precis – şi unirea cu El nu se poate face decât personal şi doar prin dragoste.
Am fost şi eu la rândul meu, în tinereţile mele protestante, însetat de Absolut, iar la un moment dat chiar am înţeles că Reforma secolului XVI a sărăcit teribil creştinismul şi din acest motiv am migrat spre Orient, mai precis eram atras de de o Unitate Transcedentală a Religiilor ce susţinea că doar în aparenţă religiile sunt diferite, însă nu am apucat să practic vreo formă de contemplaţie pentru că a apărut părintele Sofronie. Pentru mine cred că a fost bine să trec prin această, să zicem, purificare, pentru că a lăsat un mare gol în mine, aşa încât atunci când am dat de père Sofronie, era suficient loc de pătrundere spirituală.
Puteţi să ne spuneţi ceva despre Tipiconul Essexului? Despre practica Rugăciunii lui Iisus?
Da. În anii 50, pe când se afla încă la Paris, părintele Sofronie s-a îmbolnăvit grav. Publicase deja cartea despre sfântul Siluan şi oamenii începuseră să-l caute. Se formase deja un grup la Sainte Genevieve de Bois, care avea însă doar o mică capelă. Eram din ţări diferite, vorbeam limbi diferite, dar eram acolo şi atunci… „ ce era de făcut ?”. Părintele Sofronie aparţinea de Patriarhatul Moscovei, dar Rusia acelor ani nu edita cărţi liturgice, prin urmare nici noi nu aveam şi în plus, noi nici nu ştiam slavonă. Aşa că ne reuneam şi ne rugam cu Rugăciunea lui Iisus într-un mod foarte simplu. Nu era o ideologie. Era singurul mod de a începe ceva.
Povestiţi-ne ceva despre începuturi. Despre cum a luat fiinţă această mânăstire.
Eu am venit la Sainte Genéviève de Bois în toamna lui 1956 şi am devenit creştin ortodox în 1958. În perioada aceea părintele Sofronie a căutat mereu în Franţa un loc în care să începem o viaţă călugărească, dar n-a găsit. Mi‑aduc aminte că, la un moment dat, chiar găsisem de vânzare, într-un orăşel, o închisoare, dar când au aflat că intenţionăm să facem o mânăstire acolo, au refuzat să ne-o mai dea. Mai târziu, câţiva prieteni au aflat în Anglia o casă pe care nu voia nimeni să o cumpere – casa aceasta în care este trapeza – şi atunci părintele Sofronie a spus că aceea e sigur pentru noi. Aşa am ajuns aici, la Maldon.
Părintele Sofronie era omul extremelor. Foarte puternic şi aproape infirm în acelaşi timp. Îi era frică să înceapă o mânăstire, fiindcă asta implica o mare responsabilitate, iar el se gândea mereu că va muri şi atunci ce se va întâmpla cu noi? Aşa că am început să venim aici fără să ne gândim că venim la mânăstire, sau că vom face mânăstire. În afară de asta, el a lăsat deoparte ideea şi cuvântul de mânăstire şi pentru faptul că se afla într-o lume protestantă, iar ideea de călugărie îi speria pe aceşti oameni. (Există mulţi oameni în Maldon care nu ştiu că există o mânăstire în satul lor. Am constatat acest lucru încercând să ajungem aici şi întrebând de locaţia aşezământului ortodox – n.n.). Şi totuşi harul lui Dumnezeu a fost cu père Sofronie, care a venit aici în 1959 şi de atunci ne tot spunea „mor într-un an sau doi”, dar asta s-a întîmplat abia în 1993, iar mânăstirea a tot crescut în acest răstimp, fără să fi avut vreun proiect anume. Şi iată că această bogăţie aparţine deja Bisericii, iar noi nu suntem decât „slugi nevrednice”.
Am coborât apoi din bibliotecă cu părintele Simeon la o cafea şi la o fotografie spre aducere aminte, lângă o frescă cu toate animalele arcei lui Noe, făcută tot de père Sofronie, cel care a lăsat semne vizibile ale trecerii sale spre nemurire şi în exterior dar şi în sufletele oa­menilor.

Père Simeon este un tânăr octogenar erudit şi foarte smerit. Tânăr pentru că, din dragoste pentru aproapele său, atunci când m-a întrebat despre traseul de întoarcere şi i-am dezvăluit că vreau să trec şi pe la părintele Michel Quenot, a luat-o efectiv la fugă spre chilie să-mi aducă adresa şi numărul lui de telefon din Elveţia sa natală. M-a şi rugat să nu care cumva să plec până nu-l sună personal la parohia Shekina.
A fost o adevărată încântare pentru mine întâlnirea cu acest om.

                                                                                               Articol apărut în Lumea Monahilor anul I, nr.4 octombrie 2007

Leave a reply

required