Când ridică asupra sufletului acele valuri grele ale întristării, omul pierde nădejdea de a mai vedea vreodată sfârșitul lor, iară vrăjmașul, pe lângă aceasta, îi bagă și acest gând pierzător, cum că pătimirea cea mare a lui în timpul de față mai pe urmă încă mai mult se va mări.

Când se va întări asupra noastră mâhnirea pentru multe, atunci sufletului îi stă înainte mare nevoință. Cumplit este acest duh al trândăviei, înjugat fiind cu duhul scârbei, căci când sporește, ajută acestuia din urmă, făcându-se el mai cumplit și mai îngreuietor. Lupta cu acest duh este cu deosebire puternică la aceia care trăiesc în liniște. Căci când ridică asupra sufletului acele valuri grele ale întristării, omul pierde nădejdea de a mai vedea vreodată sfârșitul lor, iară vrăjmașul, pe lângă aceasta, îi bagă și acest gând pierzător, cum că pătimirea cea mare a lui în timpul de față mai pe urmă încă mai mult se va mări, cum că el este părăsit de Dumnezeu, că Dumnezeu nu se mai îngrijește de el, cum că toate acestea s-au întâmplat lui fără de Pronia lui Dumnezeu și cum că aceasta numai lui singur i s-a întâmplat, iar la alții aceasta nici n-a fost și nici vreodată va fi. Dar aceasta nu este așa, nu este. Dumnezeu, ca un Părinte iubitor de fii, nu numai pe noi, păcătoșii, ci și pe sfinții Lui care din veac bine I-au plăcut, ca pe fiii Săi i-a certat cu toiagul cel duhovnicesc, din dragostea cea către dânșii, ca mai mult să sporească ei în faptele cele bune. (Sfântul Nil Sorski)

(Cerească Înțelepciune de la cei de Dumnezeu luminați Dascăli despre Cum să biruim deprimarea, ediția a 2-a, traducere de Constantin Făgețan, Editura Sophia, București, 2008, pp. 48-49)

Leave a reply

required