I. Evlavios lucru și fără de sațiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-și aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneț lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca pînă la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său, exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înțelegerea măreției lui Dumnezeu, iar cuvântul este mai prejos decât mintea, nu este, oare, neapărată trebuință de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu?
Dorința de a slăvi pe Dumnezeu este însămânțată în chip firesc în toți cei înzestrați cu darul vorbirii; dar toți sunt la fel de neputincioși a vorbi după vrednicie despre Dumnezeu cu rîvna pentru evlavie ne deosebim unul de altul; Iar nimeni nu-i așa de orbit ca să se înșele pe el însuși atît de mult, încît să considere că s-a urcat pe cel mai înalt pisc al înțelegerii lui Dumnezeu, ci, cu cît va părea că propășește în cunoașterea lui Dumnezeu, cu atît mai mult va simți neputința lui. Aceasta a simțit-o Avraam; aceasta a simțit-o Moise. Cînd au putut să vadă pe Dumnezeu, atît cît e cu putință unui om să-L vadă, mai ales atunci s-au socotit pe ei înșiși o nimica. Avraam s-a numit pămînt și cenușă, iar Moise a spus că este slab la glas și zăbavnic la limbă, că vedea slăbiciunea limbii lui, care nu putea sluji măreției celor gândite de mintea sa.
Totuși, pentru că urechile voastre s-au deschis acum pentru auzirea vorbirii despre Dumnezeu, iar Biserica nu-i sătulă niciodată de astfel de auziri, adeverind cuvântul Ecclesiastului, că “nu se satură urechea de a auzi“, este de neapărată trebuință să grăiască după putere. Voi vorbi, dar, despre Dumnezeu nu atît cît este și ce este Dumnezeu, ci cît ne este cu putință. Nu renunțăm să ne uităm la cer și să-l privim atît cît putem, deși nu putem străbate cu ochiul locul cuprins între pământ și cer! Tot așa și acum, prin slabe cuvinte, să împlinim credința, iar în tot cuvântul nostru să lăsăm să biruiască măreția firii dumnezeiești. Că nici limbile îngerilor, oricum ar fi ele, nici ale arhanghelilor, unite cu toată firea cea cuvântătoare, nu o vor ajunge decît în mică parte, necum s-o egaleze întru totul.
Iar tu, dacă vrei să vorbești sau să auzi ceva despre Dumnezeu, părăsește trupul, părăsește simțurile trupești, lasă pământul, lasă marea, lasă în urma ta văzduhul, nu mai ține seama de anotimpuri și de buna întocmire a vremurilor și nici de podoabele pământului, înalță-te mai presus de regiunile văzduhului, treci dincolo de stele, de minunăția lor, dincolo de frumoasa lor podoabă, dincolo de măreția lor, de folosul oferit de ele întregului univers, dincolo de buna lor rînduială, dincolo de strălucirea lor, dincolo de poziția, de mișcarea lor, de raportul în care se găsesc unele cu altele și de depărtarea unora de altele. După ce ai străbătut cu mintea întreg universul, după ce ai depășit cerul și ai ajuns mai presus de el, privește cu mintea numai frumusețile cele de acolo, oștirile cerești, corurile îngerilor, dregătoriile arhanghelilor, slava domniilor, locurile întâistătătoare ale tronurilor, privește puterile, începătoriile, stăpâniile. După ce ai străbătut întreg universul, după ce te-ai urcat cu gândul mai presus de toată zidirea și ți-ai înălțat mintea dincolo de toate acestea, contemplă firea dumnezeiască, identică cu sine însăși, nestrămutată, neschimbată, impasibilă, simplă, necompusă, neîmpărțită, lumină, putere nespusă, măreție fără de hotar, slavă cu orbitoare strălucire, bunătate dorită, frumusețe nemeșteșugită, care copleșește sufletul inundat de ea, dar cu neputință de arătat după vrednicie prin cuvânt.

Va urma…

“Omilii și cuvântări”, Sf. Vasile cel Mare, Despre Credință (I), Editura Institutului Biblic , 2004

Leave a reply

required