„…se vorbește prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea și în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.

Eu personal nu sunt pentru rugăciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce privește dorința de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezență continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relație cu Dumnezeu, asta este esența rugăciunii. Pentru că și o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Și o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poți face. Dar dacă se face o rugăciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligația rugăciunii din inimă și se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l țină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceți să spun că orice clipă poate să fie un timp și orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face așa: „Uf!”, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Așa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minți ascuțite. „Nu tot cel ce zice „Doamne, Doamne va intra în împărăția Mea!” Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.”

Mai multe despre adevărata rugăciune ne relatează Părintele Arsenie Papacioc.

Leave a reply

required