Plânsul se naște din simțirea micimii, a nimicniciei, a ticăloșeniei și a neputinței omului. Plânsul este cel mai nemincinos ambasador către aceia care pot oferi izbăvire și ajutor, mai cu seamă însă către Dumnezeu, Cel ce este singurul vrednic să dea mângâiere.

Plânsul nu exista atunci când omul se afla în sânurile iubirii desăvârșite și ale înfierii lui Dumnezeu. A fost adăugat și acesta la pedepsele pedagogice date împotriva neobrăzării omenești de după cădere.

Nu cred să existe în întregul spectru al pocăinței un mijloc și o măsură atât de binefăcătoare, care să aducă un rezultat imediat, precum plânsul. Primul lucru pe care l-a întâmpinat strămoșul neamului omenesc după surghiunirea lui a fost plânsul și lacrima. Din păcate, pe acesta îl moștenim toți cei ce-i suntem urmași. Acest rod al propriei noastre nefericiri l-a gustat și Domnul nostru. Chiar dacă El n-a plâns pentru Sine însuși, ci pentru a noastră stricăciune și ticăloșie.

Așadar, primul rod prin excelență pe care ni l-a oferit această vale a plângerii (lumea de după cădere) este plânsul și lacrima. Nu cred să se fi născut om care să nu se fi împărtășit de ele. Putem însă foarte bine să transformăm această otravă a pedepsei noastre în medicament mântuitor prin mijlocirea pocăinței și, desigur, să fim numiți fericiți. Cu siguranță, “cei ce plâng” și “cei ce lăcrimează” sunt toți cei ce locuiesc pe pământ, însă sunt numiți fericiți doar purtătorii credinței și ai pocăinței.

Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia

Leave a reply

required