Ieri și azi m-a durut inima, și doare în mod curios… Și m-am rugat lui Dumnezeu: „Nu acum. Dă-mi să săvârșesc lucrul vieții mele.” Și iată, spre a-mi săvârși lucrul vieții, încep prin a vorbi cu voi despre cum să trecem Marele Post.

V-am vorbit deja despre metoda mea, pe care vă sfătuiesc să v-o însușiți. Metoda mea este precum urmează: A ne vedea țelul de pe urmă și a merge către el, începând cu abc-ul. În ce privește Postul, trebuie avut același principiu, dar pe o scară redusă. Trebuie înțeles că cele cincizeci de zile ale Postului ne sunt puse la dispoziție ca pregătire pentru a primi Învierea cea din morți.Iar viziunea noastră ne-o întocmim astfel: Acum începe nevoința. Însuflarea noastră crește la gândul că sute de milioane de creștini vor ține acest Post. Calea către Înviere, pentru Însuși Dumnezeul întrupat, trecea prin suferință. Taina suferinței o înțelegem de-abia mai târziu. La început o primim ca pe o condiție a creșterii noastre în Dumnezeu, ca o condiție a dezvoltării noastre, spre a-L putea primi pe Cuvântul lui Dumnezeu și spre a ne însuși căile Sale în viața practică.

Astfel, ne vom alcătui nouă înșine acest tablou pentru Marele Post, și vom vedea cum un om pe pământ a hotărât în Sine să urce pe Golgota și să rupă cătușele de fier ale blestemului pentru păcatul lui Adam, să rabde absolut tot ceea ce nimeni pe întreg pământul nu a înțeles, nimeni nu a putut cu adevărat pătrunde. Iar când a săvârșit „lucrul” Lui(2), a zis: Îndrăzniți, eu am biruit lumea. (3)

„Printr-un om păcatul a intrat în lume”(4)  – spune apostolul Pavel – „și printr-un Om vine mântuirea.” Dacă înaintea noastră vom avea un astfel de țel, atunci vom întâmpina Postul Mare ca pe un sfânt răstimp în viața întregului an. Și atunci când cu bucurie vom purta nevoința trupească a înfrânării de la mâncare, ea nu ne va dăuna, ci ne va ajuta în toate planurile: și în cel duhovnicesc, și în cel trupesc.

E drept, mie acum, la bătrânețe, pot spune că mi s’a luat această îndulcire a Postului Mare. La Sfântul Munte, când trăiam într-o mănăstire unde trecerea postului era cea mai săracă și mai anevoioasă, eu suportam Postul cel Mare cu bucurie și ușor. Acum nu o mai pot face. Sunt lipsit de aceată binecuvântare și fericire.

În arhitectura genială a ciclului anual al dumnezeieștilor slujbe, Postul ocupă un loc deosebit. Slujbele Marelui Post, unde într-o mare măsură se întrebuințează texte din Vechiul Testament, se arată a fi o învățătură exprimată adesea într-o înălțime de necrezut a darului poetic.

Drept pildă voiu aduce irmoasele canonului care se va cânta: Ajutor și acoperitor s’au făcut mie întru mântuire: Acesta este Dumnezeul meu și voiu proslăvi pre El, Dumnezeul părintelui meu, și voiu înălța pre El, căci cu slavă s’au proslăvit. Însuflătoare cuvinte, care cuprind în sine un înalt înțeles – acela pe care îl numim Predanie.

Predania cea vie, mai presus de toate se exprimă în duhul vieții. Învățătura dogmatică vine mai târziu. La început inimia iubește pe Domnul și îl urmează oriunde se va duce.(5) Iar mai pe urmă se adaogă treptat neasemănata îndulcire a dobândirii mântuirii lumii… Și deci vă repet, câtă vreme acestea nu s’au înrădăcinat în inimile și în mințile voastre, că o astfel de cale este calea mântuirii.

Și deși așa stau lucrurile, din nefericire în vremile noastre rezistența organismului nostru, zdruncinat în plan nervos încă din anii copilăriei, s-a împuținat cumplit. Pe vremuri mulți erau nevoitorii care puteau petrece săptămâni, luni, fără să mănânce, urmând înfrânării lui Hristos, postului Lui în pustie patruzeci de zile, înainte de a ieși la propovăduire. (6) Astăzi, aceasta se întâlnește destul de rar printre nevoitori. La care, observ cu durere în inimă, un fenomen foarte jalnic: Când este vorba de motive medicale, oamenii sunt în stare să rabde un post, dar pentru Dumnezeu nimic nu merge – pentru că este un oarecare duh care împiedică orice lucrare atunci când este vorba de a urma lui Hristos.

Înainte vreme, în mănăstiri, cei ce puteau, ajunau până Vineri, și chiar până Sâmbătă. (7) Dar asta nu era pentru toți. În prima zi nu se gătește deloc. Începând cu a doua zi se pregătește un ceai. Unii nu au mâncat trei zile, alții numai două zile. Și totuși, un fenomen curios: primele zile sânt mai greu de trecut. A doua zi, Marți, începe capul să amețească. După aceasta, Miercuri, se poate întâmpla trecerea unui prag și o ușurare de a posti pentru organism. Dar pentru cei bolnavi nu este cu putință nici o singură zi de post, din pricina bolii.

La Athos prima zi a Postului pentru mulți era grea, pentru că acolo erau țărani puternici. Secrețiile digestive, negăsind nimic în stomac, începeau să mistuie însuși stomacul. În asemenea cazuri, Lunea trebuiau să mănânce ceva, ca să nu-și strice sănătatea. Așa că nu vreau acum să enumăr toate variațiile organice, cui ce-i trebuie, și cine ce poate. Iar noi rămânem cu metoda aceasta: Nu este obligatorie deplina înfrânare în cursul întregii săptămâni; nu este obligatoriu nici până Miercuri, până la prima Liturghie a Darurilor mai-înainte-sfințite; nu-i obligatoriu nici chair prima zi să o treci fără a mânca deloc. Fiecare să-și aleagă după puterile proprii. Fiecare de bunăvoie să întâmpine nevoința care se deschide înaintea noastră. Și astfel ei vor fi în stare să treacă întregul Post fără ca să piardă din vedere adevăratul țel: să întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învierii.

În fiecare an vă va fi dat să trăiți un lucru paradoxal: Postul, cu toate nevoințele plânsului, pocăinței, privegherilor ș.a.m.d., îl putem îndura cincizeci de zile. Dar Paștile – bucuria pascală – o putem trăi pentru o foarte scurtă vreme, iar apoi nu ne mai rămâne putere pentru bucurie. În chip firesc s’ar zice că ar trebui să fie dimpotrivă: cu Postul – zdrobirea, iar apoi bucuria biruitoare a Învierii care învie omul!

Așa, eu nu îmi propun să vă vorbesc despre amănuntele organizării Postului. la Părinții Bisericii sânt scrieri despre unele trăsături caracteristice, cum trebuie trecut Postul. Dar având în vedere că este greu, noi facem așa: În prima săptămână, în a patra și în a șaptea a Postului ne nevoim a ne înfrâna mai mult decât în celelalte. Deoarece trupul poate suferi din pricina nelucrării, în practica bisericească se recomandă mătănii până la pământ. Iar mătăniile acestea pe care le face omul zi și noapte, servesc ca trupul să rămână în mișcare și în încordare. Altfel, pentru un trup tânăr, lipsa mișcării devine de nesuferit și dăunătoare. De aceea în biserică se fac rugăciuni cu mătănii mari. Aceasta, pe de o parte, este expresia smereniei noastre, iar pe de altă parte, mișcarea fizică este de neapărată trebuință în absența muncii.

Apostolul Pavel spune: „Dacă nu lucrează cineva, nici să nu mănânce.”(8) Dar într’o scrisoare către un exarh, Mitropolitul Nicolae, i-am scris cândva: „Iar noi, ca totdeauna, am schimbat-o acum și pe aceasta: Cine nu mănâncă, acela nici să nu lucreze.” Când nu ni se dă de mâncare, nu lucrăm! Dumnezeu ne-a dat un privilegiu deosebit: Sântem liberi de a ne determina condițiile. Nu sântem bogați în ceea ce privește proprietatea. Noi chiar nu avem destul loc ca să trăim cum am avea nevoie. Dar totuși, dacă vom păzi poruncile lui Hristos, harul nu ne va părăsi. Iar când harul nu părăsește, rugăciunea curge fără poticnire în orice condiții: și în osteneală, în ascultări, și în însingurare în chilie, și în biserică. Și așa, v-am spus în puține cuvinte despre Postul cel Mare care ne așteaptă.

Întorcându-ne din nou la aceeași temă, cum să se întipărească în conștiința noastră ceea ce eu socotesc ca un principiu absolut necesar: a avea în vedere țelul final și a ne îndrepta către el. Atunci aspectele neînsemnate ale vieții noastre de zi cu zi vor trece fără vreo deosebită zdruncinare a organismului și a psihicului nostru. Și aceasta nu numai în Post, ci și după, și întotdeauna, în fiecare zi: Noi trebuie să ne amintim de țelul și înțelesul petrecerii noastre aci. Noi ne-am adunat împreună ca într-un singur duh al dragostei pentru Hristos, să urmăm pașilor Lui, sprijinindu-ne unul pe altul. Vă amintiți cum este scris în Evanghelie: Când erau pre cale, suindu-se în Ierusalim, Iisus mergea înaintea lor, la o oarecare distanță, iar ei [ucenicii] erau înfricoșați, și urmând Lui, erau cuprinși de teamă. (9) Așa și noi, cu frică vom urma lui Hristos în tot acest Mare Post, ca mai pe urmă cântarea „Hristos a înviat” să irumpă ca un „prisos de viață”(10) în noi. Este un foarte bun obicei acela de a cânta stihira Paștilor, Duminica seara, în Duminica Iertării (11)

Pentru Duminica Iertării trebuie să spun câteva cuvinte. Această zi dobândește o deosebită însemnătate când sincer cerem iertare unul altuia. Când iertarea este dată din ambele părți, atunci sufletul se simte slobod și plin de pace. Și aceste condiții, a slobozeniei și a păcii, foarte mult ușurează Postul… Și voi pregătiți-vă pentru ziua aceasta, ca să lepădați din inima și din mintea voastră orice umbră de întărâtare împotriva fratelui…

Din însuși începutul Postului se va cânta despre Adam cel izgonit din Rai – lucru de mare însemnătate. În rânduiala istorică, mai târziu se va face pomenire de căderea în păcat a lui Adam și de hotărârea lui Hristos de a strica blestemul. În această zidire genială a întregului ciclu anual al dumnezeieștilor slujbe – în această sumă de theologie, de rugăciuni și de învățături ce reprezintă cărțile Marelui Post, este înscrisă toată Tradiția, dar toate primesc forma rugăciunii, astfel încât teologia devine conținutul tuturor rugăciunilor noastre…

Voi să mă iertați: Eu acum v-am vorbit despre amănunte ale vieții noastre. Țelul de căpetenie însă vi l-am exprimat în „Testamentul” meu. Rogu-vă, uitați de nimicnicia mea și păziți acest testament. V-am spus că nu este ușor. Însă de fiecare dată în asemenea cazuri, ca în Duminica Iertării ce vine, noi vom săvârși această nevoință, și să uităm toate ranele pe care le-am primit în viață! Iar când din inimă vom ierta tuturor fraților toate cele ce s-au adunat zi de zi, zile pline de trude, de nedumeriri, de strâmtorări, de lipsuri, atunci toate astea vor fi lepădate, și duhul nostru se va slobozi și va afla libertatea omului iertat, izbăvit de toate urmările păcatului și însuflețit de o nouă nădejde.

Nu trebuie să ne uimim că în viață se nasc înțelegeri, mai cu seamă în Post. Dar trebuie să ne învățăm să preabiruim greutățile pomenite, pentru a împlini legea lui Hristos, care zice: Iertați orice aveți asupra cuiva, ca și Tatăl vostru cel din ceruri să ierte vouă greșalele voastre. (12) Iar prin faptul de a ierta greșalele fratelui sau ale sorei noastre intrăm în procesul mântuirii întregii omeniri. De fiecare dată când se ivesc ispite sau vreo greutate oarecare (că nu este cu putință a ocoli frecușurile, ca urmare a limitării trupului nostru), trebuie neapărat să o biruim, ceea ce dovedește înțelepciune.

Unul dintre gândurile cu putință a fi cuprinse în „Iară din lemnul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați”(13) este faptul că aceasta avea să tragă după sine dezbinarea tuturor oamenilor. Prima groaznică nelegiuire – Cain a ucis pe Avel (14) – a fost dintru însuși începutul zilelor omenești. Siluan, bunul nostru acoperitor, zice că „așa a început.” Și Adam plângea faptul că toată omenirea avea să trăiască în dezbinări, în războaie, în ucigășii reciproce, în asupreli reciproce ș.a.m.d., toate cele ce sunt împotriva legii dragostei. (15)

Arhimandritul Sofronie, Convorbiri duhovniceşti – I, pp. 119-130, traducere din limba Rusă de Ierom. Rafail Noica

http://www.familiaortodoxa.ro/

Leave a reply

required