Doamne, Dumnezeu meu, Cel mare și înfricoșat, și preaslăvit, Făcător a toată zidirea văzută și nevăzută, Cel Ce păzești așezământul Tău și dai mila Ta celor care Te iubesc pe Tine și păzesc poruncile Tale, Îți mulțumesc Ție acum și totdeauna, pentru toate facerile Tale de bine pe care mi le-ai dat, pentru cele arătate și pentru cele nearătate.

Ca și până acum, Te laud și Te slăvesc, și Te măresc, pentru milele Tale cele bogate și pentru îndurările Tale, pe care, în chip minunat, le-ai arătat spre mine, sprijininu-mă încă in pântecele maicii mele și întru toate îngrijindu-Te de mine și păzind, și ocârmuind, cu cuvioșie, cele ale mele, numai din bunătatea și din iubirea Ta de oameni.

Căci n-ai trecut cu vederea smerenia mea pentru nevrednicia și împătimirea mea, ci, din iubirea Ta de oameni și din milostivirea Ta, nu ai încetat a-mi face bine și a mă păzi. Și așa, până la bătrânețe și căruntețe, Dumnezeul meu, să nu mă părăsești.

Iisuse Hristoase, numele cel bun, dulceața, dorirea și nădejdea mea, Cel Ce Te-ai făcut om pentru noi și toate cu înțelepciune le-ai iconomisit și le-ai întocmit pentru mântuirea noastră, mă mărturisesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, cu toată inima mea, îmi plec genunchii trupului și ai sufletului, arătându-Ți Ție, Dumnezeul meu, toate păcatele mele. Pleacă-Ți și Tu urechea Ta spre rugăciunea mea și iartă păgânătatea inimii mele. Am păcătuit, am nelegiuit, am greșit, Te-am întărâtat și Te-am amărât pe Tine, bunul meu Stăpân și Hrănitor, și Purtător de grijă. Nu este nici un fel de răutate grăită sau negrăită pe care nu am făcut-o cu lucrul și cu cuvântul, întru cunoștință și întru necunoștință, cu amintirile și cu gândurile, peste măsură păcătuind.

Și, de multe ori făgăduind a mă pocăi, tot de atâtea ori, întru aceleași păcate am căzut. Mai cu lesnire se vor număra picăturile de ploaie decât mulțimea păcatelor mele, pentru că au covârșit capul meu și ca o sarcină s-au îngreuiat. Căci, din tinerețile mele și până acum, poftelor celor necuvioase deschizându-le ușa, porniri neînfrânate și fără de rânduială am uneltit, întinându-mi haina Sfântului Botez, cea țesută de sus, biserica trupului meu mânjind-o, ticălosul meu suflet prin patimile necinstirii cu totul spurcându-l și toată fărădelegea și nedreptatea lucrând. Pe care, dacă aș vrea cu de-amănuntul să le pomenesc, nu-mi va ajunge vremea mărturisindu-le.

Dar, fiindcă Tu toate le știi, căci nu este zidire nearătată înaintea Ta, toate fiind goale și descoperite înaintea ochilor Tăi, nu mă pricep ce să grăiesc către Tine, Atotștiutorule. Însă și inima mi se zdrobește, și sufletul și, cu totul, întru adâncul nedumeririi mă afund, aducându-mi aminte că, pe când păcătuiam, nu am arătat nici cea mai mică faptă de pocăință. Și vremea tăierii este aproape, sorocul morții stă de față, dar vremea pocăinței, nicăieri. Pentru aceasta, s-a tulburat sufletul meu și este plin de durere și de întristare. Căci, nepregătit fiind, când socotesc și cercetez cele despre mine, nu găsesc nimic vrednic spre a răspunde, nici vreun chip și mijloc prin care să mă izbăvesc de focul cel veșnic. Dar dacă „dreptul abia se mântuiește”, eu, păcătosul, ce voi face?

Și, dacă abia după multe scârbe, împărăția lui Dumnezeu este moștenită de cei vrednici, care au umblat pe calea vieții cea strâmtă și necăjită, atunci eu, întru desfătare și întru neînfrânare totdeauna petrecând, cum mă voi învrednici de mântuire? Și, dacă „toată dreptatea omului este ca o zdreanță lepădată”, dar atâta noroi și nedreptate cum se vor socoti? Și, dacă „pentru un cuvânt deșert, trebuie să se dea seamă”, eu, pentru atâtea păcate, ce răspuns potrivit voi avea? Vai, suflete, căci, iată, au sporit faptele cele rele ale noastre! Scurtă este viața și iute trece, către moarte trimițând. Dar veșnică este munca păcătoșilor, ca și împărăția drepților. Și viața nici uneia din ele nu se curmă prin moarte. Deci, ce voi face? Ce voi lucra? În ce beznă voi fi aruncat? Înfricoșată este moartea, mai ales cea a păcătoșilor, fiindcă și rea este. Căci „moartea păcătoșilor cumplită este”, dar „cu mult mai înfricoșat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui viu”, dintru care nimeni nu va putea să mai iasă.

Deci, când va veni să Se slăvească întru Sfinții Săi și să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui, când scaunele se vor pune și nemitarnicul Judecător înfricoșat va ședea, când râul cel de foc va trece pe dinainte și strălucirea, și bucuria gătite drepților se vor arăta și toate milioanele de îngeri, și toți oamenii cei din veac, împreună cu toată zidirea cea văzută și cea gândită cu cutremur vor sta de față, ce voi face eu atunci? De rușine plin fiind, de conștiință mustrat, de toată îndrăzneala și de orice răspuns lipsit, suspin din toate părțile. Vai, mie! Ce voi plânge mai întâi, pentru ce voi suspina apoi, pentru ce mă voi tângui? Pentru lipsirea de bunătăți sau pentru chinul durerilor? Pentru nesfârșirea muncilor sau pentru despărțirea de Dumnezeu?

Plângi, ticăloase suflete, aducându-ți aminte de cele ce te vor întâmpina după ieșirea din trup, căci vor fi foarte grele și dureroase. Și strigă: Dumnezeule al Puterilor, Dumnezeule Cel veșnic, Dumnezeule al milei și al îndurărilor, să nu mă părăsești, să nu mă treci cu vederea, să nu îndepărtezi de la mine mila Ta! „Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele!” Că știu milostivirea Stăpânului meu, știu nepomenirea de rău a Iubitorului de oameni și că voitor al milei este, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”. Și Care „voiește ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”, mai ales, cei ce se întorc de la păcat. Căci „nu a venit să cheme pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință”. Și „nu au trebuință cei sănătoși de doctor, ci cei ce rău pătimesc”.

Deci, așa aflându-mă și așa socotind, nu mă abat de la nădejdea cea bună, nici nu deznădăjduiesc de mântuirea mea.

Acum am început a grăi către Domnul meu: „Eu sunt pământ și cenușă”, „vierme și nu om, ocară a oamenilor și defăimare a poporului”. „Dă-mi mie cuvânt, ca să-mi deschid gura mea”, Cel Ce dai rugăciunea celui ce se roagă, căci „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Tine, Părintele luminilor”, ca să mă rog după cuviință și să cer cele de folos, și să nu mă întorc smerit și rușinat, ci dobândind cele ce am nădăjduit. Și așa mă voi duce, bucurându-mă înru deplina adeverire a inimii.

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, că spre Tine a nădăjduit sufletul meu. Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt. Doctorul sufletelor și al trupurilor, ca și cum aș sta înaintea înfricoșătorului Tău scaun de judecată, ca și cum m-aș atinge de preacuratele Tale picioare, așa mă rog și cer, cu inimă zdrobită și smerită: curățește-mă pe mine, păcătosul, iartă-mi mie, netrebnicului și smeritului. Caută din sfânt lăcașul Tău spre ticăloșia mea, privește dintru înălțimile Tale cele sfinte spre rugăciunea smeritului robului Tău și nu trece cu vederea rugăciunea mea. „Slăbește-mă, ca să mă odihnesc mai înainte de a mă duce” acolo de unde nu mă voi mai întoarce. Ca un om am păcătuit, ca un Dumnezeu, iartă-mă. Căci Tu cunoști, Stăpâne, alunecarea lesnicioasă a firii omenești și cum că „plecat este cugetul omului cu osârdie spre cele rele încă din tinerețe”.

Adu-Ți aminte că din pământ suntem. Adu-Ți aminte că numai Tu singur ești curat și fără de prihană, și neîntinat, iar noi toți întru certări și pedepse suntem. Adu-Ți aminte de îndurările Tale cele din veac și de mila Ta și să nu mă osândești pentru fărădelegile mele, nici să-mi răsplătești după păcatele mele. Știu mulțimea fărădelegilor mele, că mare este și fără număr. Dar știu și noianul iubirii Tale de oameni, că nemărginit este și nebiruit. Că Tu ești Cel Ce ridici păcatele lumii, Care Te-ai pogorât din cer pe pământ, ca să cauți oaia cea rătăcită și pierdută, Păstorul Cel bun, Cel Ce Îți pui sufletul pentru oi și ai venit în lume, să mântuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu.

Miluiește, Milostive, făptura mâinilor Tale. Să nu Te scârbești de mine, nevrednicul, ci îndură-Te spre făptura Ta. Cel Ce pentru mine cruce ai răbdat și răni ai pătimit și m-ai vindecat – unge rănile mele cu leacul milostivirii Tale și cu buretele iubirii Tale de oameni. Căci toate le poți și nimic nu Îți este Ție cu neputință. Dă umilință inimii mele celei împietrite, ușurează-mi greutatea conștiinței, primește lacrimile mele și suspinarea mea, ca pe ale desfrânatei și ca pe ale lui Petru, cel dintâi dintre Apostoli. Primește-mi această puțină mărturisire și pocăință, Cel Ce ai primit gândul cel bun al tâlharului pe cruce. Primește rodul buzelor mele, ca pe o jertfă vie, bine primită întru miros de bună mireasmă.

Te rog, îmblânzește-Te și înduplecă-Te! A păcătuit și Manase împăratul, dar nu s-a pierdut, pentru că s-a căit. A păcătuit și David mai înainte de acela, dar, plângându-și păcatul, a fost miluit. Multe pilde de acest fel am, care potolec și mângâie mâhnirea mea, care gonesc de la mine deznădejdea și hrănesc nădejdea mântuirii mele. Mângâie și Tu inima mea, Părintele îndurărilor și Dumnezeule a toată mângâierea. Odihnește-o și fă-i bine cu izvorul milei Tale și al bunătăților. Multe lucruri ai făcut din veac, mari și minunate, slăvite și înfricoșate, cărora nu este număr. Iar dacă pe mine, desfrânatul, mă vei mântui, mai multă și mai mare minune vei face. Că atât de mare este puterea milostivirii și a iubirii Tale de oameni, încât și din noroi mărgăritar face și, din fiu al gheenei, fiu al Împărăției săvârșește.

Și încă voi striga către Domnul meu și către Dumnezeul meu mă voi ruga: Ocârmuiește rămășița vieții mele după voia Ta. Întărește-mă întru frica Ta. Întemeiază-mă întru dragostea Ta și, cu mulțimea bunătății Tale, sfârșit bun și vrednic iubirii Tale de oameni dăruiește-mi. Caută cu milă și cu iubire de oameni spre oasele mele și spre încheieturile mele, și spre toată alcătuirea făpturii mele și la loc de repaos și de odihnă călăuzește ticălosul meu suflet și așază-l acolo. Căci multe locașuri sunt la Tine, fiecăruia după vrednicie împărțindu-i.

Și încă mă rog și cer: Dă, Doamne, și dar de pricepere nevredniciei mele, ca să înțeleg cele bineplăcute Ție și mie de folos. Și nu numai să le înțeleg, ci să le și împlinesc, ca să nu fiu biruit și să nu fiu dus împreună cu cei răi, să nu făptuiesc cele necuvioase. Și-mi dă să mă smeresc împreună cu cei smeriți, cu cei ce pătimesc împreună să pătimesc, celor ce greșesc, să le iert. Pentru că știu că, de nu voi ierta, nu mi se va ierta. Pentru aceasta, mă rog: Iartă toate tuturor celor ce îmi greșesc mie, căci nu ei sunt de vină, ci eu, ticălosul, cel ce nu fac voia Ta și nu păzesc poruncile Tale. Celor ce mă iubesc pe mine, răsplătește-le cu bogatele tale daruri. Pe părinții și frații cei duhovnicești pe care mi i-ai dat, miluiește-i, Milostive, ca și pe mine, cu judecățile care le știi, îndurându-Te cu iubire de oameni.

Aceste cuvinte ale rugăciunii mele să mijlocească pentru mine și cât trăiesc, și după ce voi muri eu. Să se îndrepteze mărturisirea aceasta și lacrimile, ca o tămâie înaintea Ta. Aștept în fiecare zi moartea cea de netrecut. Trupul meu cel ticălos îngropării dându-se, se va strica și Tu îl vei învia, Dătătorule de viață, nepieritor, în vremea Învierii. Iar duhul meu în mâinile Tale îl pun.

Odihnește, Sfinte Stăpâne, întru lumina viilor și în lăcașul celor ce se veselesc și pe părinții, strămoșii și frații mei, robii Tăi binecredincioși, și pe cei ce mi-au poruncit mie, nevrednicului, să mă rog pentru dânșii și tuturor celor ce întru bună credință s-au săvârșit, iartă-le. Căci, deși am păcătuit, dar nu ne-m depărtat de la Tine, nici „am întins mâinile noastre către dumnezeu străin”, ci pe Tine Te-am cunoscut, pe Tine Te-am iubit și întru Tine am crezut, și Ție ne închinăm, Unuia Dumnezeu în Treime, către Tine ne rugăm și întru Tine nădejdile mântuirii le punem. Miluiește-ne pe noi după mare mila Ta și ne sălășluiește întru Împărăția Ta cea cerească.

Cu adevărat, Doamne al meu, Doamne, așa să se facă acestea întru noi, cei ce nădăjduim spre Tine, pentru multa și necovârșita bunătate a Ta și pentru milostivirea și iubirea Ta de oameni, cea negrăită, pentru rugăciunile preaslăvitei, prealăudatei, preabinecuvântatei și cu dar dăruitei, Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Năsătoare și pururea Fecioarei Maria, ale Puterilor celor cerești și înțelegătoare și ale tuturor Sfinților care din veac bine Ți-au plăcut Ție. Amin. Amin. Amin.

Pocăința – Poarta Împărăției, Epifania, Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, Alba Iulia, 2003, pp. 77-86.

Leave a reply

required