Inima omului implică, în dimensiunea vieţii spirituale, un dublu aspect; pe de o parte, ea este centrul fiinţei umane, iar pe de altă parte, punctul de întâlnire cu Dumnezeu.

Ea este locul cunoaşterii de sine, în care omul se vede aşa cum este el cu adevărat şi, în acelaşi timp, locul depăşirii eului propriu, locul în care omul îşi înţelege fiinţa sa ca fiind templul Sfintei Treimi, locul unde chipul îşi întâlneşte Prototipul. În camera lăuntrică a inimii sale, omul îşi descoperă propriul fundament, depăşind astfel graniţa tainică dintre creat şi necreat. În inimă, ne spun Omiliile Sfântului Macarie, se găsesc adâncimi de nemăsurat. Dumnezeu e acolo cu îngerii; acolo sunt lumina şi viaţa, împărăţia şi apostolii, cetăţile cereşti şi bogăţia harului; toate sunt acolo”.

Rugăciunea inimii desemnează, aşadar, punctul în care acţiunea mea, rugăciunea mea se identifică cu acţiunea, cu rugăciunea continuă a lui Iisus în mine.

Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii XV, 32 şi XLIII, Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă, Editura Orthodoxos Kypseli din Tesalonic, Grecia

Leave a reply

required