Pentru Pr. Serafim Rose un exemplu al acestui fenomen era cartea părintelui Alexander Schmemann, Introducere in teologia liturgică (1961) care cuprinde o critică academică a intregii substanţe a slujirii ortodoxe. Argumentele cărtii se păreau Părintelui Serafim mai curând protestante decât ortodoxe.

Abordarea subiectului de către Pr. Alexander încercă într-adevăr să urmeze liniile sus-pomenitei mişcări liturgice” din protestantism şi romano-catolicism.

Gândirea fusese influenţată considerabil de către savantul liturghist anglican Dom Gregory Dix [Cartea lui Dix, The Shape of the Liturgy (1945) avea in acea vreme un impact enorm asupra denonimatiunilor protestante], dar incă şi mai mult fusese influenţata de către gânditorii romano-catolici francezi ai mişcării [Pr. Jean Meyendorff scrie: „Este limpede că concepția teologică a Părintelui Alexander s-a conturat în anii petrecuți la Paris. Da, deși influența unora dintre profesorii săi [ortodocși ruși] a fost decsivă, el a trăit întotdeauna într-o lume spirituală mai largă.

Anii patruzeci și cincizeci au constituit o extraordinară renaștere teologică în romano-catolicismul francez, anii <<reîntoarcerii la izvoare>> și ai <<mișcării liturgice>>. Tocmai din acest mediu a învățat Pr. Schmemann <<teologia liturgică>>, o <<filosofie a vremii>> și adevăratul înțeles al <<misterului pascal>>.Numele lui Jean Danielou, Louis Bouyer și ale încă câtorva sunt strâns legate de formarea cugetului părintelui Schmemann” (Pr. John Meyendorff, “A Life Worth Living”, St. Vladimir`s Theological Quarterly, vol. 28, nr. 1, 1988)]. Deşi mişcarea din urmă provenea din rândul clericilor şi al ierarhilor romano-catolici, demersul lor critic i-a dus la concluzii similare protestantismului, devenind un factor decisiv in reformarea Bisericii Romane la Conciliul II Vatican.

Încercând să depăşească „robia apuseană” a liturgicii ortodoxe, Pr. Alexander, spune Pr. Serafim, „a devenit el însuşi robul ideilor raţionaliste protestante privitoare la teologia liturgică”, bazându-se in critica Tradiţiei ortodoxe pe izvoare, ipoteze istorice şi metodologii apusene, heterodoxe. In cartea sa, Pr. Alexander priveşte principalele stadii ale dezvoltării dumnezeieştilor slujbe ca pe nişte manifestări istorice obişnuite, formate ca rezultat al schimbării imprejurărilor istorice, respingând abordarea scriitorilor ortodocşi care socoteau întreaga istorie a slujbelor ca fiind „dumnezeieşte aşezată şi proniatoare“.

Asemeni învăţaţilor protestanţi şi câtorva romano-catolici moderni, el pune într-o lumină îndoielnică schimbările petrecute la începutul epocii constantiniene privindu-le nu ca pe nişte noi forme de exprimare a aceleiaşi evlavii, ci mai curând ca pe o reformare a interpretării slujirii şi ca pe o abatere de la spiritul și formele liturgice timpurii. Natura adevărată şi „eshatologică” a slujirii, spune el, a fost parţial acoperită de „evlavia misteriologică”, ca şi de „individualismul ascetic” provenit mai ales din monahism.

În mod corespunzător, ideea teologică a ciclului slujbelor — pe care, pe urmele învăţatului iezuit Jean Danielou, îl numeşte „sanctificarea timpului” — fusese „acoperită şi eclipsată de stratul secundar din tipic”. Acest „strat secundar” cuprinde exact acele elemente pe care protestantismul le dezavuează: împărţirea în clerici şi laici, distincţia între praznicele Bisericii şi „zilele de rând”, proslăvirea sfinţilor, cinstirea sfintelor moaşte etc. El îşi exprimă îndoiala în privinţa „completei temeinicii liturgice a ortodoxiei”, deplânge prezenta „evlavie liturgică” şi pretinde că Biserica trece printr-o „criză liturgică”.

Extras din (în: Ierom. Damaschin, “Viața și lucrările părintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005)

Leave a reply

required