Iubiţi.credincioşi,
Astăzi Biserica Ortodoxă face prăznuirea Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva, care a strălucit în lume cu viaţa sa sfântă, faptele cele bune, fiind de Dumnezeu ocrotitoare a Moldovei. Pentru nevoinţa şi petrecerea sa fără de prihană a binevoit Dumnezeu să o proslăvească pe pământ cu faceri de minuni şi să o pună ca o făclie mult luminoasă în sfeşnicul Bisericii Sale spre a lumina pe toţi şi a fi rugătoare, ajutătoare şi mângâiere tuturor celor ce aleargă la dânsa cu credinţă.
Sfânta Cuvioasa Maica noastră Parascheva s-a născut în pământul Traciei, aproape de cetatea Calicratia, într-un sat ce se chema Epivat, din părinţi macedo-români dreptcredincioşi, care umblau neabătuţi în toate poruncile lui Dumnezeu, împodobindu-şi viaţa lor cu milostenii şi cu faceri de bine. Părinţii fericitei Parascheva au dat celor doi copii ai lor o creştere cu totul aleasă, deprinzându-i dragostea de Dumnezeu şi mila pentru oameni. Apoi părinţii ei, trecând în cereştile locaşuri, au lăsat pe Parascheva moştenitoarea casei împreună cu fratele său Eftimie, care mai târziu a fost Episcop al Maditiei şi multe şi preaslăvite minuni a făcut acolo, atât în viaţa sa, cât şi după moarte.

După moartea părinţilor ei, fericita Parascheva a început o viaţă de aspră nevoinţă în rugăciune, post şi milostenii, păşind pe calea cea sfântă care duce la împărăţia lui Dumnezeu. Apoi, aprinzându-se de râvnă pentru cele cereşti nu a voit să vieţuiască mai mult în lumea cea plină de tulburări. Deci, părăsind toată grija pământească s-a dus la o mănăstire de călugăriţe din pustiul Iordanului şi acolo petrecea viaţă îngerească, urmând văzătorului de Dumnezeu Ilie şi lui Ioan Botezătorul, mâncând numai verdeţuri şi din acelea foarte puţine. Apoi se chinuia de frig şi de arşiţă şi căuta cu ochii minţii sale numai la Cel ce poate a mântui de împuţinarea sufletului pe cei smeriţi cu inima. Dar cine va putea spune izvorul lacrimilor Cuvioasei Parascheva şi suspinele ei cele neîncetate? Sau ostenelile şi privegherile de toată noaptea, ispitele de la diavoli şi metaniile ei cine le va povesti, decât Unul Dumnezeu, care ştie şi vede toate?
Ea nu mai purta grijă de cele pământeşti, ci numai de cele sufleteşti şi de ceasul judecăţii ce va să fie. Ca mireasă a lui Hristos neîncetat se pregătea să iasă întru întâmpinarea mirelui iubit, zicând: „Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine Te caută inima mea”. Apoi cugeta şi la cuvintele din Cântarea Cântărilor: „Spune-mi mie pe cine l-a iubit sufletul meu?”; gândul ei era numai la cele de sus, adică, cum îşi va împodobi candela sa şi cum va ieşi cu fecioarele cele înţelepte întru întâmpinarea Mirelui şi va auzi glasul cel dulce al Lui şi se va îndulci de vederea frumuseţii Lui. Alteori, pe când se ruga, zicea: „Când voi veni şi mă voi arăta înaintea feţei lui Dumnezeu?”
Aşa vieţuind ea în pustie, vicleanul diavol zavistuia bunătăţile ei şi se sârguia s-o înfricoşeze cu năluciri şi arătări mincinoase. Dar Sfânta Parascheva, mireasa cea bună a lui Hristos, îşi punea nădejdea sa spre Cel Preaînalt şi, făcând rugăciuni cu lacrimi, se însemna cu semnul Sfintei Cruci şi îndată se risipeau toate cursele vrăjmaşului ca o pânză de păianjen.  
Cu nişte osteneli ca acestea şi cu multe fapte bune împodobindu-şi sufletul, Cuvioasa Parascheva s-a făcut mireasă iubită a lui Hristos şi cămară de taină a Preasfintei Treimi, devenind astfel biserică a Dumnezeului Celui Viu, curată şi neîntinată de păcat.
După cinci ani de nevoinţă în pustiul Iordanului, pe când se ruga cu mâinile înălţate spre cer după obiceiul sfinţilor, a văzut pe îngerul Domnului în chip de tânăr luminos, care i-a zis: „Lasă pustiul Iordanului şi te întoarce în patria ta, pentru că acolo ţi se cuvine să-ţi dai trupul pământului, iar sufletul tău să treacă la cereştile locaşuri!”  
Deci, Cuvioasa, socotind puterea vedeniei şi înţelegând că porunca este de la Dumnezeu, se bucură de moartea cea trupească, dar se întristă de părăsirea pustiului, pentru că nimic nu curăţeşte aşa de bine sufletul şi nu-l aduce la chipul cei dintâi, precum viaţa de pustie şi liniştea. 
Lăsând fără de voie pustiul, Cuvioasa Parascheva a venit în împărăteasca cetate Constantinopol, s-a închinat în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Vlaherna, s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos, apoi s-a dus în patria sa Epivat, unde a petrecut doi ani de zile neschimbându-şi osteneala cea pustnicească, adică postul, rugăciunea şi privegherile de noapte.
Sosind ziua mutării sale către Dumnezeu, s-a rugat cu multe lacrimi pentru sine, pentru Biserică, pentru sfinţii slujitori, pentru sihaştri, pentru cei bolnavi şi pentru toată lumea, apoi şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului, iar trupul său, după obiceiul creştinesc, s-a îngropat în pământ la un loc neînsemnat pe malul mării. 
Mai târziu, vrând Dumnezeu să proslăvească pe Cuvioasa Parascheva, i-a descoperit sfintele ei moaşte într-un chip minunat ca acesta: Era un sihastru stâlpnic aproape de locul unde era îngropată Cuvioasa. Deci s-a întâmplat că a murit un corăbier acolo, al cărui trup mirosea greu. Oamenii au săpat o groapă să îngroape trupul corăbierului. Dar după rânduiala lui Dumnezeu au aflat trupul nestricat al Sfintei Parascheva zăcînd în pământ, şi fiind oameni nepricepuţi, au aruncat alături de moaştele Cuvioasei trupul corăbierului şi, acoperindu-l cu pământ, s-au dus acasă.
Într-o noapte, unul din acei oameni, anume Gheorghe, fiind iubitor de Hristos, pe când se ruga lui Dumnezeu în casa sa, a adormit şi a văzut în vedenie o împărăteasă şezând pe scaun luminat şi mulţime de ostaşi stând împrejurul ei. Unul din aceşti ostaşi, luându-l de mână, l-a ridicat de jos şi i-a zis: „Gheorghe, pentru ce aţi trecut cu vederea trupul Cuvioasei Parascheva şi aţi îngropat la un loc cu dânsul trupul cel necurat şi stricat? Deci, scoateţi-l din groapă şi-l puneţi la un loc ales, că a voit Dumnezeu să proslăvească pe roaba sa pe pământ”. Asemenea şi acea împărăteasă în veşminte luminate i-a zis: „Degrabă scoţând moaştele mele, la loc însemnat să le puneţi, pentru că şi eu am fost ca şi voi şi patria mea este Epivatul, unde voi acum locuiţi!”  
În aceeaşi noapte, o femeie cinstită, anume Eufimia, a avut aceeaşi vedenie. A doua zi au spus toate la oamenii cei dreptcredincioşi. Apoi au alergat cu lumânări în mâini la moaştele Cuvioasei Parascheva, pe care aflându-le în pământ întregi şi binemirositoare ca o comoară de mult preţ, le-au aşezat cu mare bucurie în biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din satul Epivatului.
După multă vreme, credinciosul împărat româno-bulgar Ioan Asan, auzind de minunile ce se făceau la moaştele Cuvioasei Parascheva, a trimis pe mitropolitul Marcu cu mulţi episcopi şi preoţi şi a adus cinstitele ei moaşte în oraşul Tîrnovo, unde se tămăduiau numeroşi bolnavi care veneau aici cu credinţă. După o vreme, când turcii au cucerit o parte din Imperiul Bizantin, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, sultanul Baiazid dă moaştele Sfintei Parascheva lui Mircea cel Bătrîn, domnul Ţării Româneşti în anul 1393. Dar nu stau aici decât trei ani, că mâniindu-se turcii pe Mircea cel Bătrân, după luptele de la Nicopole din 1396, au dat acest odor de mare preţ cnezinei Anghelina care le-a dus la Belgrad, unde de asemenea se vindecau mulţi bolnavi. Şi au stat moaştele Cuvioasei Parascheva la sârbi, în Belgrad 124 de ani, din 1396 până în 1520, când sultanul Soliman le strămută la Constantinopol. Sfintele moaşte sunt răscumpărate apoi de la turci de Patriarhia din Constantinopol, unde stau 120 de ani.   
În anul 1639, evlaviosul domn al Moldovei Vasile Lupu, terminând de zidit biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, dorea să împodobească ctitoria sa cu moaştele unui sfânt renumit spre mângâierea poporului nostru binecredincios. Deci, auzind Vasile Lupu de moaştele Cuvioasei Parascheva şi dorind să le aducă la Iaşi, i-a împlinit Dumnezeu cererea astfel: Patriarhia din Constantinopol avea mari datorii către sultan şi neavând de unde plăti, patriarhul Partenie a acceptat să dăruiască moaştele Sfintei Parascheva lui Vasile Lupu, cu condiţia ca domnul Moldovei să-i achite datoria de 300 de pungi de galbeni pe care o datora turcilor. Deci achitând toată datoria Patriarhiei din Constantinopol, a primit odorul cel de mult preţ, adică moaştele Sfintei Parascheva, aduse la Iaşi cu mare alai şi cinste la 13 iunie, 1641, de către trei mitropoliţi – Ioanichie al Iraclei, Partenie al Adrianopolei şi Teofan al Paleopatariei.
În marginea Iaşilor sfintele moaşte, însoţite de Vasile Lupu şi Mitropolitul Varlaam al Moldovei, au fost întâmpinate de un mare cortegiu de clerici, monahi şi credincioşi cu făclii aprinse în mâini şi au fost aşezate cu mare cinste în biserica Sfinţii Trei Ierarhi. Din anul 1641 până astăzi se face prăznuirea anuală, la 14/27 octombrie, a Sfintei Parascheva. 
Moaştele Cuvioasei Parascheva au stat în biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi timp de 250 de ani, adică până la 12 decembrie, 1888, când au fost strămutate în noua catedrală mitropolitană unde se află şi astăzi. Această strămutare s-a făcut în urma unei mari şi înfricoşate minuni, pe care o aflăm scrisă în Vieţile Sfinţilor şi în Mineiul pe octombrie. Şi iată ce scrie despre aceasta: Moaştele Cuvioasei Parascheva se păstrau iarna în sala gotică a lui Vasile Lupu, unde era paraclisul mănăstirii. Iată însă că din neglijenţă sau şi cu oarecare îngăduinţă dumnezeiască, în anul 1888, în noaptea de 26 spre 27 decembrie, paraclisierul a uitat o lumânare aprinsă în sfeşnicul de lemn de lângă racla sfintei, după slujba de miezul nopţii. După un ceas sau două, s-au aprins: sfeşnicul, aşternuturile, baldachinul şi veşmintele.   
Apoi însuşi sicriul Cuvioasei Parascheva a fost cuprins de flăcări. Totul era o vatră de jăratec. Din această cauză s-au topit definitiv sicriul de aur, dăruit de domnul Vasile Lupu şi multe alte odoare de mare preţ. Abia în zorii zilei a fost simţit focul.
Un elev de la şcoala ce funcţiona în curtea Mănăstirii Trei Ierarhi, a dat alarma. S-a adunat lumea, a venit şi bătrânul mitropolit Iosif şi văzând paraclisul în flăcări şi sicriul învăluit de jăratec, plângeau cu toţii şi ziceau cu durere: „Au ars moaştele Cuvioasei Parascheva!” Dar, stingându-se puţin văpaia, au răscolit jăratecul şi au văzut o înfricoşată minune. Sicriul Cuvioasei Parascheva era învăluit de flăcări. Tot aurul şi argintul erau topite şi risipite de foc, iar sicriul de lemn era ars numai pe dinafară. Apoi, săltând capacul de lemn, au văzut că nici urmă de foc sau de căldură, nu pătrunsese înăuntru. Numai perna de sub capul sfintei era puţin afumată. Aceasta a fost cea mai mare minune făcută de Cuvioasa Parascheva. Cum a oprit ea focul să nu ardă sicriul de lemn şi nici un veşmânt din sicriu? Cum a dormit Cuvioasa o noapte întreagă, nevătămată de jăratec, ca pe pat moale împărătesc aşternut cu flori? Cât de minunat este Dumnezeu între sfinţii Săi! Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc…  
Deci, plângând cu toţi de bucurie şi dând slavă lui Dumnezeu şi mulţumită Cuvioasei Parascheva, au căzut cu toţii în genunchi şi au făcut acatistul Sfintei. Apoi, însuşi mitropolitul împreună cu clericii, au luat sfintele moaşte şi le-au dus în noua catedrală.
Iar în locul vechiului sicriu topit de foc, evlaviosul mitropolit Iosif, numit de credincioşi „cel sfânt”, a făcut un nou sicriu de argint care se vede şi astăzi, a pus în el sfintele moaşte şi le-a aşezat în partea dreaptă a catedralei, unde se păstrează nestrămutate până în zilele noastre. Iar sicriul de lemn ars numai pe dinafară, se păstrează în biserica de alături, ca o mărturie a minunii ce s-a făcut.atunci de Cuvioasa Maica noastră Parascheva.  

                                                                                                                                Părintele Cleopa Ilie

Leave a reply

required