Viața noastră e ca o mare – știm cu toții acest lucru. Cei mai în vârstă știu asta mult mai bine. Cu cât înaintează omul în vârstă, pricepe, primește lovituri, este dezamăgit, este rănit, este presat. 1002 lucruri, de la cele mai tragice, la cele care nu ne-am imaginat vreodată. Trecem prin atât de multe greutăți, iar viața noastră e cu adevărat o mare de întristări.
Undeva, în Scriptură, acest pământ e asemănat cu valea plângerii. Îl aseamănă cu o vale, cu o câmpie, cu un loc al plângerii. Acest pământ este valea plângerii. Credeți că există sau a existat vreun om pe acest pământ care nu a suferit? Este cu neputință! Niciun om! Toți, chiar și cel mai bogat, și cel mai fericit om, și acela a suferit.
Și dacă nu a suferit niciodată aici, a suferit în ceasul morții sale. În acel ceas al morții, când ești în fața sfârșitului și nu-ți rămâne nimic, poate câteva secunde sau minute, și vezi că totul în jur se dărâmă, încetează, că viața ta e în pericol, ființa ta, tot ce-ai construit, tot ce-ai dobândit, tot ce ai și ce nu ai. Toate se sfârșesc, toate se termină. În acea clipă omul gustă un pahar foarte amar și are nevoie de multă putere și pregătire să înfrunte ceasul morții. Așadar, chiar și în ceasul acela – chiar dacă cineva și-a petrecut toată viața foarte fericit, acea clipă îl va contrazice și-l va dezamăgi dacă în această viață și-a pus în altă parte nădejdea și puterea sa.
Am spus de multe ori că poruncile lui Dumnezeu sunt, în esență una singură. Știți care este porunca lui Dumnezeu? Așa cum am spus, prima și unica poruncă a lui Dumnezeu: „Să-L iubești pe Dumnezeu cu toată ființa ta.” Din clipa în care nu împlinim aceasta, apar efecte adverse, adică lucruri greșite.
Când observăm că deznădejdea ne sufocă, când vedem că ne înecăm, că ajungem să ne dorim distrugerea noastră, pentru că am fost dezamăgiți de cele din jurul nostru, chiar și de cele mai nobile persoane și lucruri care ne înconjoară: copilul, soțul, sănătatea, locuințele noastre. Ele ne pot părăsi și ne pot trăda… Ce se întâmplă atunci? Atunci se vede unde ne-am pus toată puterea ființei noastre.
Dacă am păzit porunca Domnului, să știți că atunci înfruntăm totul cu multă răbdare și îngăduință.
Suntem flexibili, răbdăm, nu ne descurajăm. De ce? Pentru că nu ne-am pus nădejdea într-un om, chiar dacă acesta este soțul sau copilul nostru, sau noi înșine. Ci ne-am pus nădejdea în Dumnezeu. Și Dumnezeu este Singurul Care nu-l dezamăgește niciodată pe om. Nu doar că nu-l dezamăgește, dar rămâne și singura lui nădejde. Chiar și în ceasul morții sale, singura nădejde este Dumnezeu. Singura nădejde a omului – care nu se pierde, ci se întărește mai mult -, este Dumnezeu! Chiar și în ceasul morții!
IPS Athanasie de Limassol