„Noi auzim și ținem minte; auzim cu urechile și păstrăm în minte. Dar ajunge oare acest cuvânt până la inimă? Căci, dacă nu atinge inima cuvântul cel viu, el doar răsună în gând și nu aduce niciun rod. Să ne gândim la aceasta. Există nenumărate locuri evanghelice pe care le iubim, care ne sunt dragi, pe care le știm bine și pe care le-am putea povestii oricui. Dar oare nu se vor ridica acestea într-o zi – în Ziua Judecății – ca mustrare împotriva noastră, nu pentru că nu le-am înțeles, ci tocmai pentru că le-am înțeles și totuși nu am trăit după ele?” (Mitropolitul Antonie de Suroj)
Duminica a XXII-a după Cincizecime a reunit în rugăciune obștea Mănăstirii Suruceni și credincioșii veniți să participe la Sfânta Liturghie. Evanghelia acestei Duminici ne pune înainte Parabola Semănătorului (Luca 8, 5-15), care este deosebit de semnificativă pentru înțelegerea vieții creștine. Ea ne descoperă lucrarea lui Dumnezeu în viața omului, Cel Care ne dăruiește cuvântul Său mântuitor și ne cheamă la comuniune cu El. Deși textul pildei ne este bine cunoscut, de fiecare dată când îl ascultăm în cadrul Sfintei Liturghii, îl putem primi într-o lumină nouă, conștientizând încă o dată puterea și lucrarea cuvântului dumnezeiesc.
În tâlcuirea acestei Evanghelii, Preasfințitul Ignatie, Episcopul Hușilor, subliniază: „Hristos spune că sămânța căzută pe pământ bun este inima curată, cea care rodește întru răbdare. Dacă suntem atenți, scorul este unul dezavantajos, trei la unu. Trei semințe nu dau niciun fel de rod, doar una singură cade pe un pământ bun – care e o inimă curată – și caută să dea rod întru răbdare. A adânci în noi starea de viețuire în Hristos presupune foarte multă răbdare, ca de altfel orice lucru frumos din lumea aceasta pe care vrem să-l învățăm. Îl deprindem cu multă trudă. Mai sunt momente de dezamăgire, capitulăm, avem tendința de a renunța, dar dacă suntem extrem de motivați și avem o țintă la care vrem să ajungem, un «target» pe care vrem să-l atingem, chiar dacă ne mai clătinăm puțin, vom rămâne statornici, neclintiți, până în momentul în care obținem ceea ce ne-am propus”.
Pilda de astăzi este cutremurătoare, pentru că ne pune în fața oglinzii sufletului și ne cheamă să ne întrebăm de-ai cui suntem: de-ai drumului, de-ai pietrei, de-ai pălămidei și de-ai spinului sau de-ai Semănătorului, pământ bun care aduce roadă multă?
Tragedia omului contemporan este aceea că, printr-un singur click, are acces la un ocean de informație, dar în acest ocean nu mai reușește să afle singurul lucru pentru care a fost zidit: să primească, prin har, descoperirea, cuvântul și viața lui Dumnezeu în inima sa.
Cum putem ieși din această stare? Ne răspunde Sfântul Sofronie Saharov: „Viața lumii se desfășoară în jurul unor plăceri omenești, iar viața duhovnicească este neglijată. Trebuie să inversăm această stare de lucruri, să punem viața duhovnicească în centrul vieții noastre. (…) Hristos a spus: Eu sunt Calea. Dacă El este Calea, nu trebuie să-L urmăm formal, din exterior, ci prin trăire interioară. Să ne aducem aminte că pe Golgota și în Ghetsimani, El se lupta împotriva tuturor. Singur. Uneori, când dragostea lui Hristos ne pătrunde, simțim veșnicia. Aceasta nu poate fi înțeleasă pe cale rațională. Dumnezeu acționează într-un fel propriu, care scapă puterii noastre de percepție. Nu trebuie să fim prea raționali în viața creștină. Sunt semne exterioare care ne ajută să apreciem la ce distanță ne aflăm de Hristos. Urmăm noi cuvântul evanghelic? Am atins desăvârșirea, adică dragostea pentru întreaga lume, fără deosebire între prieteni și dușmani?”
Semănătorul nu poruncește seminței – cuvântului Său – să rodească, ci o oferă cu belșug și cu împărătească bucurie, nădăjduind că și noi vom dori să devenim „pământ bun”, „cei cu inima curată și bună”, care „aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare” (Luca 8, 15).
În cadrul Sfintei Liturghii, numeroși creștini s-au împărtășit cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
