Prima fericire este a sărăciei, și numai dacă trăim potrivit acestei Fericiri putem intra în Împărăția lui Dumnezeu. Această Fericire are două aspecte. Mai întâi, este vorba de faptul evident că nu posedăm nici un lucru pe care l-am putea păstra, fie că o vrem sau nu; aceasta presupune descoperirea faptului că sunt nimic și că nu am nimic – o sărăcie totală, fără leac și fără speranță. Existăm pentru că existența noastră a fost voită și pentru că am fost aduși la existență.
Trăiam atât de sărac, încât nu eram în stare să-mi cumpăr o pereche de pantaloni. Încă de la mănăstire îmi confecționasem una, din două vechi; unui pantalon de culoare cenușie, pe care îl aveam de la fratele meu, și care era bun numai de la genunchi în sus, i-am retezat burlanele și i-am înădit două de la un pantalon negru, care era bun doar de la genunchi în jos. Se părea deci că am pantaloni negri la dulama neagră, iar de dulamă nu mă dezbrăcam decât când eram singur, în cameră.
Pildele Vechiului Legământ spun, într-o rugăciune către Dumnezeu: „Bogăție și sărăcie nu-mi da, ci îmi rânduiește cele de lipsă și cele de ajuns” (Pilde 30, 8-9). Domnul meu, să nu-mi dai nici sărăcie și nici bogăție. Dă-mi ce îmi este necesar și suficient pentru nevoile materiale.