Nu putem ajunge la rugăciunea curată decât prin pocăinţă. Pocăindu-ne, curăţindu-ne adică de toată patima păcătoasă, devenim puţin câte puţin în stare a intra în dumnezeiasca lumină.
Calea către cunoașterea lui Dumnezeu trece mai nainte de toate prin credinţă, prin dragostea lui Hristos și prin pocăinţă.
Dumnezeu să vă dăruiască tuturor duhul pocăinţei. Plângeţi-vă greșalele, plângeţi pentru ca inima voastră să nu se usuce.
Lucrul de cea mai neapărată trebuinţă este ca în toată vremea să păstrăm simţământul neîndestulării noastre înaintea lui Dumnezeu. Intrăm atunci într’o neîncetată încordare între osândirea de sine și dragostea pentru Hristos, între pocăinţă și nădejdea în îndurările lui Dumnezeu. Pe de-o parte, trăim în suferinţa de a fi atât de departe de Dumnezeul pe Carele îl iubim; pe de altă parte, această suferinţă și dragoste lucrează ca un foc lăuntric, împingându-ne cu putere către Dumnezeu. Această încordare și-a afl at expresia cea mai puternică în cuvântul lui Hristos către Stareţul Siluan: «Ţine-ţi mintea în iad, și nu deznădăjdui». Cuvântul acesta poate provoca temere, frică și panică, dar ea nu trebuie să ne covârșească: este principiul de temei al vieţii noastre în Hristos.
Niciodată nu trebuie să te compari cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Vecinic; Dumnezeu face cu fi ecare om o unică legătură a inimii. De ce este nevoie de Ghethsimani și de Golgotha pentru mântuirea lumii? Învrăjbirea între Hristos și lume este cu totul de neînţeles.
Nu putem rămâne nepăsători când vedem suferinţele a milioane de oameni. În ce chip le-am putea sluji? În perspectiva creștină această tragedie pe pământ este urmarea neascultării. Adam a căutat starea dumnezeiască, viaţa vecinică, rupând legătura cu Părintele și Făcătorul său. Hristos-Omul, cel dintâi în istoria omenirii, a urcat pe Golgotha; și-a ales moartea cea mai dureroasă pentru a sfărâma acest blestem. A te hotărî să urmezi lui Hristos înseamnă a te expune suferinţei. Este de neocolit! În măsura în care sântem o celulă a marelui trup al omenirii de la zidirea lumii și în măsura în care viaţa cosmică trece
prin noi, trăim tragedia omenirii ca pe propria noastră tragedie.
Când citim Evanghelia reacţiile lui Hristos la ceea ce se petrece în jurul lui ne uimesc. Tocmai atunci când Iuda are să-l vânză, El zice: „Astăzi s’au proslăvit Fiul Omului”. La fiecare liturghie noi prăznuim acea clipă, o repetăm în cugetul nostru. Dacă vreo putere vrăjmașă, potrivnică, militară, ne-ar lua ca să ne ucidă, oare am fi și noi în stare să zicem: „Astăzi sânt proslăvit, și Dumnezeu se proslăvește în mine”? Cunoașteţi toţi această istorisire; este însuși conţinutul vieţii noastre de zi cu zi.
Sunt multe aspecte foarte subţiri și interesante în viaţa noastră duhovnicească. Dar putem fi lipsiţi de ele dacă ne dăm atenţia greutăţilor exterioare. Pentru a ne schimba viaţa trebuie o nevoinţă, trebuie să învăţăm a ne strămuta mintea de la lucrurile banale și pătimașe către Dumnezeu. Astfel viata noastră poate deveni cât se poate de interesantă, măcar că este tot mereu legată de o străduinţă dureroasă. Nu trebuie să încercaţi a ocoli această durere. Trăiţi-o! Prin ea se exprimă dorinţa noastră de a urma lui Hristos.
Devenim creștini pentru că „Dumnezeu este dragoste”, iar nu pentru că aceasta ne ușurează cariera pământească. În viaţa creștină fericirea noastră nu este decât Hristos, conștiinţa că El este adevărul, și nimic altceva.
Într’o zi un om în trecere pe la Muntele Athos a pus această întrebare mai multor Stareţi: „Care este lucrul cel mai însemnat în viaţa noastră?” De fi ecare dată i s’a răspuns: „Dragostea dumnezeiască; a iubi pe Dumnezeu și a iubi pe aproapele„. El a zis: „Eu nu am dragoste nici pentru rugăciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru ceilalţi. Ce-i de făcut?” Apoi a hotărât de la sine: „Voi face ca și cum aș avea această dragoste”. Treizeci de ani mai târziu Duhul Sfânt i-a dat harul dragostei.
Arhimandritul Sofronie Saharov, Din viaţă şi din duh, traducere de Părintele Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2011