Dumnezeu cel Smerit „celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.” Harul este vița Sa, a lui Dumnezeu, și El Își dă viața cărora năzuiesc către asemănarea Lui.
„Cel ce se smerește pe sine se va înălța.” Iată de ce principiul nevoinței noastre este tendința către „înmicșorarea de sine,” către a deveni „nesfârșit” de mici, și nicicum mândra năzuință către mărirea de sine. Calea noastră este calea nevoinței apofatice, prin deșertarea noastră, urmând lui Hristos care S-a deșertat pe Sine până la moartea pe cruce.
Cu Cât mai adânc „mergem în jos”, cu atât mai desăvârșit ne curățim de urmările mândrei căderi a strămoșului nostru Adam. Iar când inima noastră va fi curată, atunci se va sălășlui întru noi și Tatăl, și Fiul, și Duhul Sfânt, iar noi vom fi purtați întru realitatea neclătită A Împărăției lui Dumnezeu, unde negrăita măreție se contopește întru una cu smerenia și blândețea ce-i corespund.
Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, Ed. Accent Print, Suceava 2019, p.23
♥️🌟♥️