În cursul săptămânilor Postului Mare, mulţi dintre noi ne vom împărtăşi cu Sfintele Taine. Această împărtăşire trebuie să se facă cu luare aminte, ştiind ce facem, ce dorim să cerem şi la ce ne angajăm.
A ne împărtăşi cu Sfintele Taine înseamnă să cerem Domnului a Se uni cu noi nu numai în suflet, ci chiar în trupul nostru, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră şi viaţa noastră să devină viaţa Lui. Iată de ce, de multe ori, atunci când, după ce ne împărtăşim, săvârşim faptele întunericului, Îl tragem şi pe Dumnezeu oarecum cu forţa şi într-un chip dureros după noi, pe acelaşi drum pe care, în zilele Patimilor, El a fost dus la Răstignire, la suferinţă şi ocară. Trebuie să ţinem minte aceasta.
În acelaşi timp, dorim să primim o viaţă nouă, îmbelşugată, ce ne este dăruită cu adevărat atunci când Domnul vine spre noi pentru a ne uni cu El, căci viaţa veşnică ne cucereşte şi pătrunde în noi. Or, noi primim rău acest dar al vieţii; vrem să trăim o viaţă fără griji, fără să ne asumăm neajunsurile. Dar această viaţă veşnică are un aspect tragic: ea poate fi greu de purtat şi nu e neapărat un izvor de veselie.
Pe de-o parte ne implicăm în viaţa veacului ce va să vină, dar numai în măsura în care această viaţă se ancorează în noi, numai dacă ne îndepărtăm de lucrările răului, dacă respingem influenţa întunericului, a stricăciunii, a morţii, dacă ne îndepărtăm de acestea în mod conştient, printr-un efort de voinţă şi fără compătimire faţă de noi înşine şi faţă de slăbiciunile noastre; şi dacă, în plus, adoptăm în viaţa pământească o conduită insuflată de Evanghelie – adică departe de tot ce ar putea să o întineze – şi închinată rugăciunii.
Pe de altă parte noi ne rugăm Domnului să Se unească cu noi, să asume toată povara vieţii noastre şi să o poarte împreună cu noi. De aceea trebuie să fim pregătiţi să luăm asupra noastră destinul Fiului lui Dumnezeu cel Întrupat, să fim de partea cerului, a lui Dumnezeu, a adevărului, cu toate consecinţele care pot decurge din aceasta.
În primul rând e lupta din lăuntrul nostru cu minciuna şi cu puterile morţii care sălăşluiesc în noi, apoi străduinţa de a apăra cauza adevărului dumnezeiesc, a tainei Împărăţiei lui Dumnezeu, a iubirii dumnezeieşti pe pământ, în relaţiile dintre oameni. Iar când vom fi chemaţi la o jertfă oarecare, să ne oferim pe noi înşine drept jertfă.
În sfârşit, să fim pregătiţi, oricât ne-ar costa, ca în numele Domnului şi al adevărului Său, să fim respinşi, excluşi, să devenim străini în ochii celor care, în mod conştient sau nu, se răzvrătesc împotriva acestui adevăr.
Pentru toate aceste raţiuni, atunci când ne pregătim să ne împărtăşim cu Sfintele Taine, ne vom concentra toată atenţia ca să venim la spovedanie cu conştiinţa trează, renunţând la orice minciună, la tot ce ne înrobeşte, pentru a fi pregătiţi ca, după ce ne-am spovedit şi ne-am unit cu Hristos, să intrăm într-o viaţă nouă, oricât ne-ar costa aceasta.
Dacă vom face aşa, atunci darul Sfintei Împărtăşanii, unirea cu Hristos, sălăşluirea harului Duhului Sfânt în noi, aceste relaţii noi, inexprimabile, ce se vor crea între noi şi Părintele ceresc, iar prin El cu toţi oamenii, îşi vor aduce roadele.
În caz contrar, vom fi îngrijoraţi şi neliniştiţi pentru că ne vom simţi lipsiţi de ajutor şi de putere, cu toate că ne-am apropiat de Dumnezeu; iar aceasta nu pentru că Dumnezeu nu ne acordă ajutorul Său [ori] pentru că puterile ne părăsesc, ci pentru că noi am risipit darul lui Dumnezeu în uscăciunea pustiitoare a vieţii.
Acum să intrăm cu bucurie în viaţa cea nouă, atât cei ce urmează să se împărtăşească, precum şi cei ce încă veghează în aşteptarea acestei biruinţe şi bucurii de nedescris, şi să trăim aşa încât prin noi cerul să fie prezent pe pământ, iar Împărăţia lui Dumnezeu sălăşluită înlăuntrul nostru să cucerească tot ce ne înconjoară, de la lucrurile cele mai mărunte până la cele mai mari. Amin.
Predică rostită în timpul Postului Mare, în anul 1967
Mitropolit Antonie de Suroj, Taina iertarii, taina tamaduirii, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2014