Când omul nu se roagă, se depărtează de Dumnezeu și devine ca boul: muncește, manâncă și doarme. Și cu cât se depărteaza de Dumnezeu, cu atât mai anevoioase devin lucrurile. I se răcește inima, după care nu se mai poate ruga deloc.
Iar ca să-și revină, trebuie să i se înmoaie inima, să înceapă pocăința, să se cutremure. Chiar și atunci când ești foarte obosită, sa nu te întinzi pe pat fără să faci rugăciune. Să spui un „Sfinte Dumnezeule” și Psalmul 50, să săruți icoana lui Hristos și a Maicii Domnului, să faci semnul crucii pe perna ta și apoi să te culci. Să pui ceasul să sune cu o oră înainte de a începe lucrul, ca să te scoli și să-ți faci canonul.
Să te îngrijești ca în fiecare zi să faci puțin studiu și puțină rugăciune. Studiul, rugăciunea, psalmodia sunt vitamine care îi trebuiesc sufletului în fiecare zi.
Să nu lăsăm să treacă ziua fără sa facem rugaciune. Îmi aduc aminte ca în război, atunci cînd treceau mai multe zile fără sa atacam, trăgeam în aer cîteva focuri de armă. Dacă nu făceam asa, dușmanii ar fi zis: „aceia dorm” și ne-ar fi luat prin surprindere. La fel să facem și în nevoința duhovnicească.
Dacă vreodată ne simțim istoviți și nu ne mai putem îndeplini toate îndatoririle noastre duhovnicești, să nu tăiem frânghia, adică comunicarea cu Dumnezeu, ci să facem măcar câteva metanii, câteva șiraguri de rugăciuni. Adică să tragem vreo două rafale, ca să nu ne robească tangalachi. Iar după ce ne vom reveni, să începem iarăși nevoința noastră după rânduială. Atunci când cineva își lasă cele duhovnicești, dacă nu face măcar căteva metanii, vreun șirag de rugaciuni, se sălbaticește.
Părintele Paisie Aghioritul , „Despre ispitele și greutățile în rugăciune,, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2013