Să nu credem că Dumnezeu este surd şi mut! Dumnezeu este Cel care lucrează. De aceea să ne întristăm când nu ni Se descoperă, dar să nădăjduim întotdeauna în bunătatea Lui! Atunci, nădejdea noastră va deveni o înşfacare a ceea ce dorim. Desigur, nu-I vom cere să ne dăruiască harisme, ci vom crede că adevărata noastră comuniune cu Dumnezeu va fi o înţelegere, în felul în care am tâlcuit-o. Dacă văgăunile şi mările se umplu de harul lui Dumnezeu, cu cât mai mult noi!
Nu vom cere ca Dumnezeu să ne dea harisme, pentru că lucrul acesta este mândrie, este cugetare semeaţă. Omul trebuie să cadă la pământ şi să se roage ca un păcătos, ca o cenuşă, ca un câine. In acest fel arată că nu aşteaptă harismele, ci că inima lui este deschisă pentru Sfântul Duh. Dorinţa după marile harisme se întâlneşte la cei cu cugetare semeaţă, la complexaţi, la cei care îşi slujesc sinele. Fiindcă nu se pot ruga, pentru că nu au pace, viaţa lor este dusă de volburi de colo până colo şi, pentru că au tot felul de preocupări şi simt că ceilalţi nu îi înţeleg, că nu îi iubesc, că nu îi preferă, vor să aibă şi ei unele semne că sunt de valoare.
Cu cat suntem mai neîmpliniţi, fiindcă nu ne stăpânim pe noi înşine şi nu ne smerim înaintea lui Dumnezeu, cu atât vrem să arătăm că suntem mari şi, de aceea, cerem cele mai mari harisme. Dar Apostolul Pavel spune că cele mai mari harisme sunt credinţa, nădejdea şi, mai ales, iubirea (cf. 1 Cor. 13, 1). „Credinţă“ înseamnă: acolo unde nimic nu e sigur, tu să simţi că „eşti pe piatră”. „Nădejde“ înseamnă: să văd şi să mă ating de cele veşnice ca şi cum le-aş avea pe pământ. îngerii, sfinţii, mântuirea, toate cele care aparţin viitorului sunt o stare pe care omul poate să o dobândească aici, pe pământ.
Iar „iubire“ înseamnă: jertfa de sine, uitarea sinelui propriu, să lucrez numai pentru celălalt, cum îi place celuilalt, cum vrea celălalt, cu neajunsurile celuilalt, cu preferinţele celuilalt, şi nu cu ale mele. Pe cât mă uit pe mine însumi, pe atât mă desfat de cele mai mari harisme. Pe cât caut harismele, pe atât ajung un nefericit.
De asemenea, când văd pe cineva că are virtuţi sau când citesc vieţile sfinţilor şi văd că au ţinut posturi aspre şi încerc şi eu să-i imit, se poate să nu reuşesc, pentru că nu toate sunt pentru toţi. Noi să întrebăm dacă putem să imităm o formă sau alta de asceză a sfinţilor.
Să nu facem nimic, nici măcar virtute, fără binecuvântare! Nu trebuie numai să ne dezvăluim toate gândurile noastre, ci trebuie ca şi orice lucru să fie făcut cu binecuvântare. Să nu avem încredere în noi înşine, ci să ne abandonăm Duhului Sfânt, Care suflă în Biserica noastră, noul Sion!
Un nou Sion a fost şi Constantinopolul. Toată slava Bisericii primelor veacuri s-a adunat la Constantinopol. Desigur, au rămas şi locurile pe unde au păşit Tatăl cel fără de început şi Fiul cel împreună-veşnic cu El, făcut om – Sinaiul şi altele -, dar toată slava, experienţa şi chintesenţa Bisericii s-au strămutat în Bizanţ. Bizanţul era o anticameră, un loc de trecere către Ierusalimul cel de Sus, către împărăţia cerurilor. Această împărăţie se află în inimile noastre, în Biserică, şi cuprinde cerurile şi pământul, duhul şi trupul nostru, moaştele sfinţilor şi aripile arhanghelilor.
In acest întreg minunat ne-a cuprins Dumnezeu şi pe noi, pentru a-i fi mădulare cinstite. De aceea întotdeauna să gândim aşa, şi când lucrăm, şi când obosim, şi când mâncăm sau bem, şi când ne odihnim sau ostenim în rugăciune, şi în priveghere, şi în postiri. Nu există cer fără pământ, nici pământ fără cer! Pe toate le-a unit Dumnezeu, iar inima noastră le cuprinde pe toate în chip minunat.
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Dumnezeiescul urcus. Talcuire la cuviosul Teognost, Ed. Sfantul Nectarie, 2022
Doamne ajuta ♥️