Să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate bunătățile pământești și cerești pe care le-am primit până acum. De abia acum când sunt vremuri mai de restriște ne dăm seama că nu ne-am bucurat de cele bune. De abia când ne moare aproapele ne dăm seama că nu ne-am bucurat de prezența lui, că nu i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru el, că nu i-am spus cât de mult îl iubim. Așa că, acum, să luăm această situație grea și să zicem că este ca o judecată. Și să ne uităm că mâine poate să piară cel de lângă mine. L-am iubit destul? Sau am pus între mine și el niște fleacuri care ne-au tot îndepărtat? Iertarea reciprocă, dezmeticirea, dezmeticirea din starea asta de egoism și de nesimțire în care ne rănim. Nesimțirea?! Auzi! Deci suntem nesimțiți? Dar sensibili, adică nu simțim răul pe care îl facem, altfel suntem foarte sensibili la ce ne face celălalt rău. Și cu cât suntem mai nesimțiți față de Dumnezeu, cu atât suntem mai simțitori față de răutatea din lume.
Este o chemare blândă, duioasă a lui Dumnezeu să ne trezim. Gândiți-vă că suferim, dar în ce condiții de lux suferim! Încă avem mâncare, avem căldură, avem lumină, avem apă, adică mai avem și televizor, adică puteți să vă uitați și pe internet și să faceți și prostii în timpul izolării. Să mulțumim lui Dumnezeu că ne dă această perioadă, această vreme de pocăință în confort, ca să zicem așa, în condiții bune pentru omul vulnerabil, pentru omul neputincios care suntem noi. Căci, iertați-mă, dar curând vor veni vremuri mai grele! Nu-L chemăm acum pe Dumnezeu, nu-L chemăm pentru noi și pentru întreaga lume acum, nu ne lepădăm de păcate și rămânem uniți cu păcatul, atunci, alte rele, și mai mari vor veni: cum sunt războaiele, cum sunt cataclismele, nu? Inundații, incendii care să fie peste tot. La toate acestea, gândiți-vă că nu mai ai casă, nu mai ai adăpost, nu mai ești împreună cu cei dragi, și așa mai departe. Nu frica trebuie să o cultivăm aici, ci o responsabilitate: „Doamne, dăruiește-mi acum pocăință, dăruiește-mi acum să mă unesc cu Tine și să mă bucur de darurile tale și să Îți mulțumesc pentru toate.”
Altă problemă acum, în vremurile acestea, este panica. Acest plus de trăire, de sentimente catastrofale, catastrofice și catrastrofiste. E normal. E normal să fie așa. Omului îi este frică de moarte, omului îi este frică să nu își piardă confortul pe care cumva l-a dobândit, omului îi este frică să nu piardă ce are pentru că acest om s-a lipit cu totul de existența pământească. Cât timp suntem lipiți doar de această existență, și nu o zărim pe cealaltă, nu ne pregătim pentru ea, frica va mușca din noi în mod sigur și adânc.
În același timp însă, pentru cei care se roagă, pentru cei care sunt foarte credincioși, iată că și în ei apare o stare de panică; și într-un călugăr poate să apară o stare de panică, de frică. Aceasta poate fi o sensibilitate duhovnicească. Omul care se roagă și se dăruiește prin rugăciune celorlalți, ajunge să trăiască ce trăiesc ceilalți. Frica și durerea poate fi trăită nu pentru ceilalți, ci ca a celorlalți. Trăiesc frica ta, trăiesc frica voastră, mi-o dă Dumnezeu mie. De ce? Pentru că eu pot să I-o dau lui Dumnezeu. Să aveți încredere în oamenii de rugăciune – nu zic să vă transformați voi în asemenea transformatoare – dar să cereți rugăciunea părinților, a călugărilor, a celor care se roagă, și a sfinților care se roagă pentru noi – dar să o cerem! Să cerem rugăciunea pentru că ei adună, absorb de la noi fricile noastre și le trăiesc ei dându-le lui Dumnezeu. Unii primim durere, primim durerea celorlalți ca să putem să o dăm noi lui Dumenzeu, alții frica, alții deznădejdea. Deci să fim atenți și la asta – că poți să trăiești frica copilului tău, sau frica soțului tău –, atunci dă-I-o lui Dumnezeu.
Bineînțeles, același lucru îl facem cu sentimentele noastre. Vine panica. Dacă ne uităm atent, panica este o trăire în trup. Simțim ceva în trupul nostru și în sufletul nostru. Aceasta este partea întrupată a sentimentului respectiv. Acesta este momenul în care eu Îl chem pe Dumnezeu: „Doamne, vindecă sufletul meu! Doamne, Îți dau Ție frica mea! Doamne, Îți dau Ție starea asta de patimă!” Nu lăsați trăirea să se ridice la cap, să ajungă la gânduri. „Vai de mine, o să murim, o să mor, o să murim cu toții!” În clipa în care am ajuns la: „Vai, de mine!”, atunci eu m-am rupt de Dumnezeu și El nu mă mai ajută, El nu mă mai vindecă pentru că eu mă rup de El, eu nu-I dau Lui partea mea vătămată.
Deci, atenție: prind sentimentul – frică, mânie, ură, deznădejde, invidie – prind sentimentul în trupul meu, în sufletul meu și-L chem pe Dumnezeu și nu-l las să mi se urce la cap zicând: „Doamne, miluiește-mă! Doamne, vindecă sufletul meu! Doamne…” – ziceți de o mie de ori până când trece, altminteri viața va fi o caricatură.
Dumnezeu să vă binecuvinteze! Vă port în brațe, în rugăciune cât pot eu, netrebnica. Vă îmbrățișez și rămân a voastră, Maica Siluana! Doamne ajută!