În scrierile Sfinților Părinți sunt multe cuvinte însuflate de Sus privitoare la sfârșitul veacurilor. Cu cât ne apropiem de sfârșit, cu atât devine mai mare cinstea, privilegiul de a fi călugăr și chiar de a fi creștin. Sfinții Părinți ne spun că în vremurile de demult părinții noștri se proslăveau prin minuni mărețe, prin învierea morților. Dar creștinii ultimelor vremi, care vor reuși să păstreze credința, vor afla mai multă slavă în ceruri, mai multă chiar decât părinții care făceau acele minuni. Aș vrea să mă opresc doar asupra unui cuvânt al Domnului din Cartea Apocalipsei. Acolo se spune că în vremurile cele de pe urmă „cel sfânt, mai sfințească-se încă” și „cel ce se spurcă, mai spurce-se încă” (cf. Apoc. 22, 11). Noi trebuie să avem întotdeauna o rugăciune asemenea acestui cuvânt: „Atotputernice Iisuse, milostiv fii nouă încă, iară și iară”.
În Epistola întâi Sobornicească a Sfântului Ioan citim: „Tot duhul care nu mărturisește pe Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; și acela este al lui antihrist de care ați auzit că va veni; și acum în lume este. Voi de la Dumnezeu sunteți fiilor, și ați biruit pe aceia; căci mai mare este Cela ce este întru voi decât cela ce este în lume” (1 Ioan 4, 3-4) .
Așadar, duhul lumii acesteia, duhul veacului nu este altul decât duhul Satanei. Nu Dumnezeu i-a dat Satanei stăpânire asupra lumii, ci omul. Încă din rai, de când omul s-a întors de la Fața Dumnezeului Celui viu și și-a plecat urechea la sfaturile cele viclene ale diavolului, el nu a contenit să-și încline mintea și inima la rele, și prin toate păcatele și fărădelegile lucrate de-a lungul veacurilor a îngăduit puterii vrăjmașului să câștige din ce în ce mai mult teren și Satanei să devină „stăpânitorul lumii acesteia” (cf. Ioan 14, 30).
Duhul lumii acesteia se vădește prin mândrie, nerecunoștință și neascultare, „pofta trupului și pofta ochilor” (1 Ioan 2, 16), sete de putere și dorință de stăpânire asupra celorlalți, de manipulare a lor și, deci, printr-o înfricoșătoare lipsă de dragoste, un puternic spirit competitiv și o cruntă luptă pentru supraviețuire. Lumea noastră modernă pare cufundată într-o aproape desăvârșită uitare de Dumnezeu. În rai, Satana a reușit să-l înșele pe Adam și să-l răpească de la Izvorul Vieții și de-a lungul veacurilor acesta rămâne țelul său nestrămutat: să-l distrugă pe om, nimicindu-i legătura dătătoare-de-viață cu Dumnezeu și, prin grija de multe, prin plăcerile și distracțiile acestei vieți, să-l facă să uite de Ziditorul și Binefăcătorul său. De aceea, Sfinții Părinți socotesc uitarea de Dumnezeu cel mai mare păcat, care ne face să devenim cei mai vulnerabili, întrucât este singura patimă ce nu poate fi înfrântă cu arma rugăciunii, prin chemarea Numelui lui Dumnezeu și, deci, nimic nu-l poate împiedica pe vrăjmaș să ne ucidă. Călugărul luptă împotriva duhului veacului printr-o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu.
Monahul este cel ce caută neîncetat Fața Dumnezeului Celui viu, este cel care este mistuit lăuntric de aceeași dorire ca și Proorocul David care cânta în psalmi:v
„De voi intra în lăcașurile casei mele, de mă voi sui pe patul așternutului meu, de voi da somn ochilor mei, și genelor mele dormitare și odihnă tâmplelor mele, până ce voi afla locul Domnului, lăcașul Dumnezeului lui Iacov” (Ps. 131, 3-5).
Arhimandrit Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2013