„Cerul nu pune mare preţ pe judecata lumii, pe laudele sau dispreţul ei, pe medaliile acordate sau pe oprobriul public. Judecata oamenilor se întinde doar până la mormânt; de aici încolo, sufletul trece la judecata cerului”. (Sf. Nicolae Velimirovici)
În Duminica a XX-a după Rusalii numeroși credincioși s-au rugat alături de obștea monahală la Sfânta Liturghie. Pericopa evanghelică din această Duminică ne vorbește despre două personaje: un bogat, căruia nu i se dă nici măcar numele, și un om sărac și bolnav, pe nume Lazăr. În planul vieții pământești, bogatul este prezentat ca un om cu o stare materială de excepție, întrebuințată doar pentru sine, care se comportă cu dispreț față de semenii săi, ca un nesimțit. Iar Lazăr era un sărac bolnav, lipsit de hrană, care își dorea să guste măcar din rămășițile care cădeau de la masa bogatului, dar nici de acestea nu avea parte. După moarte, sufletul lui Lazăr a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, în locul fericirii veșnice, adică în Rai. În schimb bogatul, după ce a murit, a ajuns în chinuri, în iad.
Multe lucruri pot fi observate din cercetarea acestei parabole, cineva ar putea analiza dimensiunea socială a ei, punând accent pe numeroase concluzii morale. Totuși, mult mai importantă pare a fi dimensiunea eshatologică a ei, care ne vorbește despre viața de după moarte. În parabolă se spune că bogatul, aflându-se în iad, l-a văzut pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. „Bogatul vedea slava lui Avraam, dar nu putea să aibă părtășie la această slavă. Dimpotrivă, Lazăr putea și să o vadă, și să aibă părtășie la această slavă. Punctul acesta este unul foarte important, pentru că ne arată că în cealaltă viață toți Îl vor vedea pe Dumnezeu, însă drepții vor avea parte de comuniune, de părtășie, pe când păcătoșii nu vor avea parte de comuniune sau părtășie. Un exemplu ilustrativ este cuvântul lui Hristos privitor la dreptatea viitoare. Acolo cu toții Îl vor vedea pe Judecător, cu toții vor vorbi cu El, însă unii se vor desfăta de slava Sa, pe când alții vor trăi lucrarea arzătoare a harului dumnezeiesc,” ne spune ÎPS Hierotheos Vlachos.
Parabola ne mai spune că între acel loc, unde se afla Avraam, și iad, unde se afla bogatul, era prăpastie mare și nu era posibil ca unul să treacă la celălalt. În concepţia creştin-ortodoxă, atât raiul, cât şi iadul nu sunt spaţiale, ci relaţionale. Nu este vorba despre un loc concret, ci despre modul de viață concret. Există o diferență clară între rai și iad, ca între două modalități de viață pe care o alege omul. Dumnezeu trimite harul Său tuturor oamenilor, de vreme ce „El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Mt. 5,45).
Bogatul nu a fost nici crimnal, nici desfrânat, însă și-a petrecut viața „veselindu-se în toate zilele în chip strălucit”, a trăit doar pentru sine. Nu a simțit, nu a trăit această viață ca dar de la Dumnezeu, nu s-a îngrijit decât de trup, ignorându-și sufletul. Sfântul Simeon Noul Teolog menționa: „Nu ce credem şi ce facem, ci ceea ce suntem va determina starea noastră viitoare. Fie avem o asemănare cu Dumnezeu, fie avem o neasemănare cu El. În viaţa viitoare creştinul nu va fi cercetat dacă s-a lepădat de lume pentru iubirea lui Hristos sau dacă şi-a împărţit averile săracilor, sau dacă a postit, dacă a privegheat sau s-a rugat, sau dacă a plâns şi s-a văitat pentru păcatele sale, sau dacă a făcut vreun alt bine în această viaţă, ci va fi cercetat cu atenţie dacă are vreo asemănare cu Hristos, aşa cum fiul are cu tatăl său”.
Această viaţă este fie o pregustare a raiului, fie o pregustare a iadului. Fiecare face alegerea sa. Tindem să trăim călăuziți de Hristos sau mărim lista fraților bogatului prea plin de sine ca să aibă loc și pentru Dumnezeu? Avem totul, depinde numai de noi, de libera noastra voință, dacă vom pleca din această lume în Rai sau în iad.