Printre treptele sporirii unui suflet ce se nevoieşte, după slobozirea lui de patimi şi după dobândirea luminării dumnezeieşti, se află discernământul şi străvederea, care sunt cele mai obişnuite harisme pe care le poate dobândi orice om. Afară de harisma mai presus de fire a străvederii, există şi o străvedere firească pe care o dobândesc cei înzestraţi cu înţelepciune, după o experienţă deosebită câştigată în nevoinţe îndelungate împotriva patimilor şi a diavolilor. Având o astfel de experienţă, mulţi Stareţi pot să vadă de mai înainte şi să descrie fapte şi situaţii din prezentul sau din viitorul unor oameni, chiar de la prima întâlnire cu ei. Prima impresie, povestirea amănunţită, descrierea faptelor – asemănătoare cu cele dobândite prin experienţa lor de mai înainte – pot face arătate cu exactitate situaţii deja existente sau care vor urma. Până aici se poate vorbi despre puterile fireşti ale străvederii, care se mai numeşte şi discernământ.
Însă discernământul duhovnicesc, care este un dar exclusiv al lui Dumnezeu, rodul ascultării desăvârşite şi al dobândirii unei conştiinţe neîntinate în Hristos, este ceva mult mai înalt. Discernământul duhovnicesc, care porneşte de la intuiţie şi urcă treptat până la străvedere, la mai-înainte-vedere şi la proorocie, este rodul Preasfântului Duh. Aceste harisme se dau treptat lucrătorilor viei înţelegătoare, celor ce se silesc pentru Împărăţia Cerurilor, care se ia cu sila, şi care o şi răpesc. Aceştia dobândesc însă şi harismele ce duc către ea, după cuvântul Domnului: „Împărăţia Cerurilor se ia cu sila şi cei ce se silesc o răpesc pe ea” (Mt. 11, 12).
De multe ori, intuiţia se observă, într-un chip firesc, şi la rudele de sânge, iar aceasta vădeşte că ea este o rămăşiţă a stării noastre celei mai presus de fire de dinaintea căderii protopărinţilor noştri. Uneori, unele mame simt când suferă copiii lor. La fel ,chiar şi unii fraţi care se iubesc simt când suferă unul dintre ei. Aceasta se petrece de obicei exact în acelaşi timp când suferă celălalt şi nu mai înainte sau după. Dar puterile şi însuşirile mai presus de fire ale străvederii, precum şi harismele legate de ea, rămân în planurile lor suprafireşti, nesupuse raţionamentelor şi limitelor omului. Desigur, este o mare îndrăzneală să cercetăm astfel de lucruri noi, cei lipsiţi de experienţă şi însemnătate, dar necunoaşterea noastră l-a făcut pe pururea-pomenitul Stareţ să ne înveţe despre acestea, iar experienţa ce a provenit de aici m-a îndemnat să expun câteva din numeroasele învăţături pe care le-am auzit, spre folosul celor interesaţi.
Aşa cum există străvederea firească şi cea mai presus de fire, cea din dumnezeiescul Har, tot astfel există şi una satanică, venită din înşelarea şi înrâurirea celui viclean, pe care nu e greu să o observe cineva, mai ales la cei mândri şi neatenţi. Din păcate, de multe ori am văzut în Sfântul Munte – mai ales mai demult – astfel de înşelaţi care, chiar numai prin înfăţişarea lor exterioară, mărturiseau tulburarea generală a întregii lor fiinţe trupeşti şi sufleteşti, vădind limpede semnele lucrării diavoleşti.
Diametral opusă acesteia, străvederea duhovnicească este dumnezeiască. Ea este însoţită de blândeţe, pace, netulburare şi dragoste. Mai degrabă dragostea este puterea ei, şi ea se dăruieşte mai ales celor ce au dragoste către aproapele. Cel ce are această harismă a străvederii, dintr-o simţire adâncă faţă de aproapele, împreună-pătimeşte cu cel ce suferă sau se veseleşte cu cel ce sporeşte (Rom. 12, 15). Comunică cu bucurie şi cu multă smerenie cu aproapele şi se mâhneşte pentru sine că s-a făcut cunoscut celorlalţi, deoarece doreşte cu înflăcărare tăcerea şi nearătarea. Când această străvedere harismatică se va uni cu străvederea firească, cea dobândită din experienţă, va lua naştere discernământul. Iar acest discernământ este tot firesc, iar nu duhovnicesc, precum deja am spus.
Toate acestea îi erau foarte cunoscute Stareţului, iar el le analiza şi le explica cu multă uşurinţă, pe fiecare în amănunt. Deşi de multe ori observam harisma străvederii sale manifestându-se atât în ceea ce ne priveşte pe noi, cât şi în privinţa altora care se aflau departe şi pe care îi urmăream, totuşi nu dădea atâta importanţă acestora, cât discernământului, despre care vorbea cu multă admiraţie. Îl considera cel mai bun mijloc în neîncetata luptă a războiului nevăzut, mai ales al nostru, al monahilor.
„Sare, fiilor, e trebuinţă de sare!” ne spunea el, înţelegând prin aceasta discernământul.
Nu numai când eram prezenţi, ci şi atunci când ne aflam departe de el, la ascultare, aflam în scrisorile pe care ni le trimitea descrierea în amănunt a stării noastre şi a celor ce ni se întâmplau în ascuns şi la arătare. De asemenea, observam şi înştiinţarea lăuntrică fără de greşeală pe care o primea atunci când cineva se abătea de la dreapta credinţă sau chiar de la vieţuirea morală. Când ne dădeam seama din mişcările sale, că simte nelinişte atunci când trebuia să se întâlnească cu cineva, înţelegeam că primeşte o înştiinţare lăuntrică, fapt pe care ni-l explica mai târziu, atunci când rămâneam singuri şi-l întrebam. Când se confrunta, de pildă, cu un astfel de caz, ne spunea:
– Acesta nu este ortodox.
Şi lucru de mirare era că nici persoana aceea la care se referea Stareţul nu ştia aceasta. Iar asta o depistam atunci când ne apropiam de acela şi îi cercetam cu dibăcie gândirea. Şi într-adevăr, aflam că, fără să-şi dea seama, avea convingeri eretice şi nu conştientiza faptul acesta. Stareţul cunoştea, de asemenea, şi greşelile morale, până şi ispita din timpul nopţii. Pe anumite persoane duhovniceşti cunoscute lui le înştiinţa despre cele ce aveau să li se întâmple, aşa cum ei înşişi ne mărturiseau. Totuşi, aşa cum am spus, nu dădea atâta importanţă acestor lucruri, precum vredniciei discernământului.
Odată l-am întrebat:
– Părinte, ce este deosebirea duhurilor (1 Cor. 12, 10)?
Iar el mi-a răspuns:
– Mai întâi îţi doresc să o dobândeşti. Însă ascultă ce este: este cunoaşterea cu acrivie a harismelor duhovniceşti şi când lucrează fiecare; care harisme dau naştere [alteia] şi care [harisme] o pun în aplicare, când se arată şi ce trebuie să facă atunci omul; când se retrage şi cum trebuie să ia aminte şi să lucreze omul. Cel ce are această harismă [a discernământului] cunoaşte de asemenea şi felul înşelării, care prin aparenţe se nevoieşte să se prezinte ca Har, cu măşti greu de depistat şi cu înfăţişări de înger. Este deci foarte greu şi este trebuinţă de nevoinţă aspră pentru a o redobândi în cazul când aceasta se retrage din pricini care, din păcate, în mod inevitabil, se întâmplă din cauza micimii omeneşti. Pentru voi este mai preţios discernământul decât proorocia. Înainte-vederea şi proorocia ajută şi zidesc în parte Biserica. Discernământul însă zideşte şi desăvârşeşte mai întâi pe cel ce are această harismă şi apoi îi zideşte şi pe ceilalţi, pentru că ştie şi locurile şi pe vrăjmaşi şi felul războiului. La aceasta se referea Pavel când spunea: „căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute” (2Cor. 2, 11). Ierarhizarea acestei stări duhovniceşti înalte este pusă în valoare prin sarea discernământului, pentru că de multe ori cineva rămâne pe loc – mulţumit de simţămintele ce izvorăsc dintr-o oarecare lucrare a sa – şi nu înaintează din pricina acestei lâncezeli a lui. Şi nu numai atât. Unii se întorc înapoi, considerând că ceea ce au întâlnit este de prisos sau nesigur.
Noi ne temeam să înaintăm în subţirimea acestei purtări, însă el, glumind, ne zicea:
„Cuvântul a luat sfârşit. Aţi auzit destul. Faceţi-vă şi rămâneţi smeriţi şi niciodată nu vi se va stinge această făclie a discernământului, pentru că, într-adevăr, celor smeriţi Dumnezeu le dă Harul Său (Iac. 4, 6)”.
Nu voi uita niciodată cât de mult insista, atunci când ne sfătuia, să câştigăm stăruinţa şi răbdarea de care este nevoie pentru redobândirea Harului, atunci când acesta se retrage din pricina noastră. Ne spunea:
„Nu este atât de mare osteneala fiilor, să dobândească cineva Harul lui Dumnezeu, deoarece ca un Preabun, El «nu dă Duhul cu măsură» (Ioan, 3, 34). Însă foarte mare este osteneala de a-l redobândi după retragerea lui din pricina vinovăţiei omului. Şi de aceea, mulţi l-au aflat când au pornit, dar puţini dintre aceia de la care s-a retras, l-au redobândit”.
Cât de credincios este Dumnezeu, Care pe toate le dăruieşte omului! „În ziua în care cel păcătos se va întoarce de la calea cea rea a lui, nu voi mai pomeni păcatele sale” (Iez. 33, 19), spune Domnul. Dar „în ziua în care cel drept se va abate de la dreptatea sa, nu voi mai pomeni dreptatea sa şi voi fi piedică împotriva lui!” (Iez. 33, 18). Adică, îngăduinţă pentru cei care, mai înainte înşelaţi fiind, caută să intre, şi asprime pentru cei ce ies, din neatenţie.
Această harismă luminată a discernământului ajută şi la înţelegerea dreaptă a Scripturii şi a tuturor scrierilor Sfinţilor Părinţi. După cuvântul Domnului, „orice astfel de cărturar poate scoate din vistieriile sale noi şi vechi” (Mt. 13, 52)„nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci ca unul învăţat de Dumnezeu” (1Cor. 2, 13).
Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 138-141