Harul lui Dumnezeu primează în lucrarea mântuirii, fiindcă Mântuitorul a venit Lumină celor din întuneric şi a revărsat lumina harului peste cei care stau în întuneric şi în umbra morţii şi a căutat oaia cea pierdută şi pe cea rătăcită iarăşi a chemat-o la Sine şi tainic vorbeşte în inimă şi calea mântuirii a arătat-o, iar dumnezeiescul har desăvârşeşte şi mântuieşte.
Dar nu mai puţin importantă este voinţa omului, trebuind a fi privită ca început în capitolul mântuirii, fiindcă aceasta este pârghia care desprinde cugetul nelucrător al păcatului. Aceasta mişcă paşii spre urmarea Mântuitorului, aceasta întăreşte inima pentru a ne putea lepăda de sine, aceasta poartă crucea pe umeri, deoarece cheamă harul, risipeşte întunericul, luminează pe cele întunecate, dar libertatea – prin nepăsare şi neghiobie, prin trândăvie şi akedie, prin cugetul trupului – poate să nu asculte şi să închidă ochii, neprimind lumina, poate să rămână în întuneric şi să umble cu totul pe calea potrivnică, aceea care duce la pieire, să voiască şi să facă cele potrivnice. De unde e necesar să dorim mântuirea noastră, să o căutăm.
E necesar să vrem să ascultăm, ca să fim atenţi la glasul care ne cheamă. E necesar să vrem să vedem, ca să ne deschidem pentru strălucirea luminii simple. E necesar să voim să fim mişcaţi, pentru a putea urma Mântuitorului. Este necesar să voim să lepădăm omul cel vechi împreună cu patimile şi poftele lui, ca să ridicăm crucea pe umeri. Este necesar să voim a umbla pe calea cea strâmtă şi îngustă, ca să intrăm pe poarta cea strâmtă în Rai.
Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, București, 2009, pp. 19-20