Pentru că Sfinţii Părinţi duc o viaţă sfântă şi au devenit unelte ale Sfântului Duh, înalţă „trâmbiţe mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului şi ale Înţelepciunii, în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte” să vorbească, deoarece faptele lor sunt din belşug. Şi atunci când sunt întrebaţi, ei rostesc aceste „cuvinte”.
În Pateric, întâlnim foarte des următoarea cerere: „Părinte, spune-mi un cuvânt să mă mântui”. Un „cuvânt” rostit din sufletul pustnicului, ca de la Duhul Sfânt, în limbajul pustiei, este considerat revelat şi neîndoielnic; şi cel care îl cere îl primeşte ca pe un rod al harului, fără să îl explice în mintea sa. Acest „cuvânt” de la părintele înduhovnicit este de neapărată trebuinţă pentru cel care îl cere. „Cuvântul” vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet rănit de iubirea Sa, fiind rostit după măsura „setei” celui care îl cere. Precum Preasfânta Maică a Domnului a zămislit pe Cuvântul lui Dumnezeu şi a dat naştere lui Hristos Dumnezeu şi Omul, devenind din această pricină „bucuria întregii făpturi”, în acelaşi fel părinţii duhovnicești, datorită curăţeniei lor, au zămislit cuvântul şi l-au transmis celor care însetează după el, făcându-li-se pricină de bucurie.
„Au venit la Avva Fillic nişte fraţi care aveau cu ei câţiva mireni şi i s-au rugat să le spună vreun cuvânt. Iar bătrânul tăcea. Şi fiindcă îl rugau, le-a zis lor: „Cuvânt voiţi să auziţi?” Şi i-au zis: „Da, Avvo”. Deci a zis bătrânul: „Acum nu este cuvânt. Când întrebau fraţii pe bătrâni şi făceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum să grăiască. Dar acum, pentru că întreabă fără să împlinească ceea ce aud, Dumnezeu a îndepărtat harul cuvântului Său de la bătrâni. Şi ei nu mai au ce să grăiască, fiindcă nu este cel ce să lucreze”. Şi auzind fraţii acestea, au suspinat, zicând: „Roagă-te pentru noi, Avvo!”
Prin această pildă se vădeşte că înţelepciunea este rodul harului. Harul împodobeşte oamenii curaţi şi sfinţi şi „întrupează” cuvintele lor. Este clar, deci, că înălţimea cuvântului este pe măsura însetării celui care îl cere, iar monahii ştiu cum să „frângă” şi cele mai împietrite inimi şi să le întoarcă spre Dumnezeu, chiar dacă folosesc un reproş discret.
Aşadar, dacă îi întrebi cu simplitate, cu smerenie şi cu dorinţa de a asculta, vei auzi „licăririle” harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totuşi pline de înţelepciune şi har, sunt cuvinte pline de Duh.
Mitropolitul Ierothei Vlahos, O noapte în pustia Sfântului Munte – Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, Editura Predania, București, 2011, p. 28-29