Urmările pe care le aduce cu sine invidia sunt cutremurătoare. Aceasta schilodeşte cu totul sufletul omului. Este poate o patimă a cărei prezenţă nu o simţim imediat. Nu se face pricina vreunei mari dureri,  aşa cum se întâmplă cu alte patimi, și, cu toate siluește întregul organism duhovnicesc al omului. Am putea enumera câteva consecințe ale acestei cumplite patimi.

Invidia vădeşte o viață trupească. Ne-am obişnuit să credem că viaţa trupească înseamnă petrecerea în anumite păcate trupești cărora am ajuns să le dăm mai multă importanţă, trecându-le cu vederea pe celelalte. Însă fiecare patimă ce aduce cu sine pierderea Harului lui Dumnezeu vădeşte o cugetare trupească. Faptele trupului sunt potrivnice roadelor Preasfântului Duh. Printre aceste fapte ale trupului, Sfântul Apostol Pavel aminteşte şi pizma: „Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinari, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora…” (Galateni 5:19-21). Asupra aceluiaşi lucru atrage atenţia şi Sfântul Grigorie Sinaitul: „Cei ce s-au făcut cu totul trup şi au îmbrăţişat iubirea de sine, robesc plăcerii şi slavei deşarte. În ei s-a înrădăcinat pizma.”

Astfel, câţi se fac lucrătorii plăcerii şi ai slavei deşarte, patimi in care se înrădăcinează pizma, sunt oameni trupesti. Prin aceasta arată că sunt lipsiţi de Duhul Sfânt.

Cel invidios este orb duhovniceşte. Ochiul sufletului său, care este mintea-nous, orbeşte şi astfel nu mai poate deosebi binele de rău, nici nu poate simţi Harul lui Dumnezeu. Aceasta întrucât mintea-nous este ochi prin care sufletul vede slava lui Dumnezeu, iar orbirea lui îi aduce omului moartea. Sfântul Thalasie spune pe scurt: „Domnul orbeşte mintea pătimaşă; căci se întristează pe nedrept pentru cele bune ale aproapelui.”

Cel stăpânit de patima invidiei sfârșește în necredință. Oare iudeii din vremea Mântuitorului nu orbiţi fiind de pizmă s-au lepădat de El și au căzut în necredință? Aceasta naște totdeauna în suflet pizma; îl conduce pe om la necredință. Cuviosul Nichita Stithatul spune că „lipsa evlaviei [necredința] este puiul atotrău al iubirii celei rele de argint, al pizmei.” Și astfel, dacă necredința este un mare rău, cu atât mai mult pizma care îi dă naștere. Cei pizmași, „topindu-se de invidie și privind cu amărăciune la faptele cele bune ale aproapelui, bârfesc cele bune ca și când ar fi rele și roade ale rătăcirii. Ei nu primesc şi nici nu cred cele ale Duhului şi nu pot vedea sau cunoaşte nici pe Dumnezeu din pricina puținei lor credinţe” (Sfântul Grigorie Sinaitul). Cu alte cuvinte, aşa cum putem vedea aici, cei invidioși nu primesc cele duhovniceşti şi nici nu-L pot vedea şi cunoaşte pe Dumnezeu.

Faptul că înlăuntrul lor sălăşluieşte invidia vădeşte lipsa dragostei. Cel iubitor, deşi are cunoştinţă şi îi poate deosebi pe cei drepţi de cei nedrepţi, îşi revarsă din belsug iubirea sa faţă de toţi. Cel invidios nu poate şi nu vrea să iubească. Iubirea nu voieşte răul. De aceea „cel ce pizrnuieşte pe fratele şi se întristează de binele lui şi întinează [pătează] numele lui cel bun cu defăimări, sau îi întinde niscai curse spre a-l atrage la rele, cum nu se va face pe sine străin de dragoste şi vinovat de osânda veşnică” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Invidia însă îl zdrobeşte pe cel stapanit de ea. Sfântul Vasilie cel Mare spune că, aşa cum săgeţile slobozite din arc când întâlnesc un obiect dur se întorc împotriva arcaşului, tot astfel, energiile-lucrările omului pizmaş, fără a-i pricinui întristare celui pizmuit, sunt răni tocmai pentru sine însuşi: „După cum săgeţile aruncate cu putere se întorc asupra celui care le-a aruncat dacă se izbesc de ceva tare şi rezistent, tot aşa şi pornirile invidiei nu supără deloc pe cel invidiat, ci sunt răni tocmai pentru invidios.” Cel invidios se topeşte, fiind ros neîncetat de patima sa: „Invidiosul se pierde pe el însuşi, topindu-se de întristare.” După cum albinele, când înţeapă pe cineva, se prăpădesc şi ele, tot astfel patima invidiei îl nimiceşte mai cu seamă pe cel stăpânit de ea. Şi aşa cum rugina mănâncă în primul rând fierul, la fel invidia îl roade pe cel înlănțuit de ea. Cel invidios se topește ca ceara, fără a-i lumina însă și pe ceilalți. Mai curând îl întunecă prin răutatea lui.

Patima invidiei îl poate vătăma și pe cei către care este îndreptată. Invidia pricinuește un mare rău, mai cu seamă dacă ceilalți nu au puterea și bărbăția de a o înfrunta.

IPS Hierotheos Vlachos, Știința medicinei duhovnicești. Practica psihoterapiei ortodoxe; Editura Sophia, București 2017, p.114-116

 

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.