“… Să revin la cuvântul: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădajdui“. Părintele Sofronie, când a auzit cuvântul acesta pentru prima oară, a simţit că acest cuvânt era cuvânt dumnezeiesc, nu numai pentru Siluan şi mântuirea lui, ci pentru o întreagă epocă, pentru toată deznădejdea asta care se înfiripă într-o lume deosebit de deznădăjduită, aşa cum o cunoscuse el, după primul război mondial.
Aş vrea să mai adaug şi cuvântul ăsta: când zice Dumnezeu “nu deznădajdui!“, pe mulţi i-am văzut încordându-se peste măsură – că deja erau prea stresaţi: cum să mă ţin să nu deznădăjduiesc, să nu-L supăr pe Dumnezeu? Nu, fraţilor, nu despre asta e vorba, nu interzice Dumnezeu deznădejdea, dar ne spune că … nu-i nevoie! Nu-i nevoie să deznădăjduim!
Când nu mai poţi, când înnebuneşti… cum i-a zis părintele Sofronie unui pustnic: “du-te şi fă-ţi o ceaşcă cu ceai“. Sau cum i-a zis Sfântul Isaac Sirul unui pustnic: “când simţi gândurile de hulă că te biruiesc, înveleşte-te în mantia ta şi culcă-te“. Zic eu pe limba noastră modernă: “Trage un pui de somn“, refă-te trupeşte şi, după aia, când îţi refaci puterile, continui… Părintele Sofronie i-a împărtăşit acelui pustnic ceea ce trăia el, văzându-i starea duhovnicească în care era (acela ceruse un cuvânt de mântuire) – el tocmai îl găzduia, îi pregătise un ceai, nişte biscuiţi şi ce-avea el acolo. Şi-i zice pustnicului: “Trăieşte-ţi deznădejdea până la capăt. Când simţi că te apropii de a cădea în prăpastie, du-te şi fă-ţi un ceai“. Adică: mângâie-te. Şi când te întăreşti, poţi să continui. Aşa cum făcea şi el. Continui în ce fel? Ştiind că există pe undeva, încă necunoscută mie, o Pronie dumnezeiască, pe care aştept şi eu s-o văd.
În cele mai cumplite momente ale vieţii nu numai că nu este cazul să deznădăjduim, să dăm drumul oricărei nădejdi şi să ne dăm morţii, ca să ne încuiem în acea deznădejde; dar, mai mult: de multe ori, poate de fiecare dată, cele mai cumplite ale vieţii noastre sunt, potenţial, cele mai preţioase. Ăla e momentul când trebuie încă o clipă să ţii… Gândeşte-te la chipul marinarului care a fost prins pe puntea corabiei de un val care năvăleşte peste corabie şi pentru o secundă sau două puntea corăbiei va fi sub mare: păi, ăla-i momentul să dai drumul la bară? Nu, nu e nici măcar momentul în care să încerci să fugi ca să-ţi “câştigi” cabina. Nu, ci ăla-i e momentul în care trebuie un singur lucru: să ţii bara! Şi-ţi ţii şi respiraţia până când trece valul. Când se ridică apoi corabia deasupra valurilor, atunci poţi să te duci, ţuşti, în cabină, dacă e cazul… Deci momentele cele mai grele, cele mai sfâşietoare şi tragice ale vieţii noastre, momentele alea sunt, potenţial cele mai preţioase. Zic “potenţial” nu pentru că ar putea fi sau ar putea să nu fie, ci că este, dar dacă noi ştim să ţinem bara punţii în acea clipă, până când va trece valul, şi cândva, mai devreme sau mai târziu, vom vedea ce Pronie va fi fost acel moment.
Am vorbit de viaţa noastră personală, dar (e valabil şi pentru) viaţa noastră mondială. Că vorbim de perioada eshatologică, adică perioada sfârşitului… perioada celor mai mari contradicţii. Despre această perioadă zice Domnul în Apocalipsă: “cine nedreptăţeşte, mai nedreptăţească, cine spurcă, mai spurce, dară cine lucrează dreptatea, mai lucreze dreptatea, cine sfinţeşte, mai sfinţească-se, că iată vin repede şi răsplata Mea în mâna Mea se dă fieştecăruia după lucrul lui”.
Deci, în această perioadă, acolo unde în perioada filocalică s-a cultivat frumosul, şi bunul, şi ceea ce este drept şi ceea ce este sfânt, acuma cuvântul lui Dumnezeu dă un oarecare drept şi răului să se desfăşoare până la capăt. Până acuma, de bine, de rău, s-a ţinut în frâu. Până acuma, de bine, de rău toţi acceptau, formal sau real, valorile creştine, cum se zice astăzi, până acuma aceste valori erau absolut de netăgăduit, fie real, fie făţarnic, dar erau netăgăduite de nimeni în principiu. Astăzi toate se pun nu numai sub semnul întrebării, dar se şi desfiinţează. Şi ne găsim înconjuraţi de toate urâciunile cele mai cumplite, pe post de monedă curentă.
Nu este vremea să deznădăjduim, astea sunt paradoxurile cele mari, dar bănuiesc că aşa cum ziceam că crizele cele mai mari sunt potenţial momentele cele mai preţioase din viaţa noastră, bănuiesc că această perioadă, oricât de tragică…, ba nu: cu cât mai tragica, cu cât mai sfâşietoare este cu atât mai preţioasă, nu numai pentru viaţa noastră personală, dar şi adamic, istoric. Ce va fi? Vom vedea, dar noi trăim cu nădejde în Dumnezeul nostru. Şi cerem lui Dumnezeu ca ceea ce nu poate face omul, să cultive El în noi, după cuvântul Lui: “Ceea ce este cu neputinţă omului, este cu putinţă lui Dumnezeu“. Şi mai mult ca oricând trebuie să înteţim rugăciunea asta: “Doamne, vino şi sălăşluieşte în mine şi Tu însuţi lucrează în mine cele bineplăcute Ţie!“. Şi dintre “cele bineplăcute” de care avem nevoie astăzi este vorba de o credinţă care să ne sprijinească prin nişte evenimente, vedem, poate din ce în ce mai cumplite, din ce în ce mai de necrezut. Nu numai că nu este clipa să deznădăjduim, ci acum este momentul în care trebuie să ţinem “bara” mai mult ca orişicând, până va trece valul. Cine ştie cum şi în ce fel? Dar esenţialul este cuvântul: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădajdui”
De ce? Iertaţi-mă, înainte să răspund la “de ce”, vreau să continui cu filocalica, să zic: toată cultura filocalică cred că nu numai că este desfiinţată astăzi, că nu mai putem găsi cele ale filocaliei – adică: unde mai găseşti astăzi putinţă să te ascunzi într-o pustie şi să-ţi trăieşti într-o singurătate mai mică sau mai mare, ori cu o obşte, o viaţă aşa cum au trăit-o părinţii noştri, până şi în vremea lui Paisie Velicicovsky, până şi în vremea părintelui Sofronie, nu atâta în Rusia, dar măcar pe Muntele Athos? În Rusia se trăia mucenicia, dar el, părintele Sofronie la muntele Athos trăia cultura filocalică deplină lângă Părintele Siluan şi cu mulţi, mulţi alţi călugări dintre care mai avem ecouri şi astăzi. Dar unde mai găseşti? Până şi la Muntele Athos nu mai găseşti condiţiile în care să-ţi trăieşti ceea ce a cultivat filocalica până odinioară.
Cu Revoluţia industrială şi cu Primul Război Mondial începe o altă lume. Şi în lumea asta încercăm, cât putem şi noi, să trăim cum au trăit Părinţii noştri. Cât putem: mulţam Ţie, Doamne,… cât nu putem: …răbdare! Şi cum zicea părintele Cleopa: răbdare, răbdare, răbdare… Domnul să vă dea şi să ne dea la toţi o oarecare tainică mângâiere dumnezeiască, cu care poţi să treci! Mângâierea marinarului care ştie că valul ăla va trece, doar acum una să ştiu: să ţin bara asta…“.

din conferinţă: “Filocalia – întrupare şi premise eshatologice”, Alba-Iulia, 2002

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.