Intrebare:
Există o legătură duhovnicească, pe linia paternităţii duhovniceşti, în a transmite tânjirea după pocăinţă de la avva la ucenic? Altfel spus, care este rolul duhovnicului, al părintelui duhovnicesc în a transmite înclinaţia spre pocăinţă, spre lacrimi?
Răspuns:
Cred că aceasta este o întrebare foarte importantă. Domnul zice în Evanghelie: „Tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Matei 23, 9). Cu toate acestea, Sfântul Pavel le spune corintenilor: „Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (1 Corinteni 4, 15). Prin Pătimirea, Crucea şi învierea Sa, Domnul a devenit Părintele veacului ce va să fie şi a primit ca moştenire toate neamurile pământului. El este Noul Adam, „din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ” (Efeseni 3, 15).
De aceea cred că viaţa creştină nu este o viaţă pe care o putem inventa sau dobândi noi, prin puterile noastre, ci este o viaţă pe care putem să o moştenim de la părinţii noştri. Aşa cum am spus la întâlnirea precedentă, cu preoţii, duhovnicul este un mijlocitor între Dumnezeu şi credincioşi, întinzând o mână pe umărul lui Dumnezeu şi cealaltă pe umărul omului, rugându-se pentru reîmpăcarea omului cu Dumnezeu. In numele lui Dumnezeu, el mijloceşte pentru ca noi să păzim poruncile sfinte ale Domnului, iar, în numele nostru, pentru iertarea neputinţelor şi a păcatelor noastre şi pentru împăcarea lui Dumnezeu cu noi. Cred că problema paternităţii duhovniceşti este lucrul cel mai important în viaţa noastră în Biserică. Dacă nu avem un punct de referinţă în Biserică, un părinte duhovnicesc, atunci nu putem săvârşi nimic. Avem nevoie de acest punct de referinţă ca să păstrăm o inimă înfrântă şi un duh smerit, care sunt întotdeauna bineplăcute lui Dumnezeu. Altminteri, suntem lăsaţi în voia noastră şi, ori nu vom spori duhovniceşte, ori, şi mai rău, vom merge din cădere în cădere.
Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că Dumnezeu nu a zidit stăpâni şi robi, ci părinţi şi fii. Iar fiii devin, la rândul lor, părinţi. De ce îl numim pe preot „părinte”? Pentru că aşteptăm ca, prin cuvântul lui şi prin rugăciunile şi Tainele Bisericii pe care le săvârşeşte pentru noi, să dobândim o nouă naştere – naşterea din nou din Duh.
Arhimandrit Zaharia Zaharou, „Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii (Psalmul 15,11)”, Episcopia Devei Si Hunedoarei.