Cuviosul Anatolie năzuia din tinereţe spre viaţa duhovnicească, însă mama sa nu i-a îngăduit să plece la mânăstire. Doar după moartea ei, la 15 februarie 1885, când era deja în vârstă de treizeci de ani, a venit administratorul de moşie Alexandru Potapov la Sihăstria Optina. În scurt timp, fratele Alexandru a fost binecuvântat să-i fie ajutor de chilie Cuviosului stareţ Ambrozie. Încă de acum a dobândit Cuviosul Antonie darul dragostei, al compătimirii, al înainte-vederii.

Primind tunderea în monahism la 3 iunie 1895, i se încredinţează treptat slujirea de stareţ, iar după sfârşitul stareţilor Iosif şi Varsanufie a devenit împreună cu Cuviosul Nectarie continuatorul nevoinţei duhovniceşti a stăreţiei. Stareţii nu resping pe nimeni, însă se întâmplă că la Cuviosul Nectarie năzuiau să vină monahii şi intelectualii, iar la Cuviosul Antonie veneau oamenii simpli, cu grijile şi mâhnirile lor, cu suferinţele şi bolile lor.

“Totdeauna smerit şi niciodată mâhnit”, era numit cu duioşie în popor “mângâietorul”, şi de asemeni, “al doilea Serafim”. Şi într-adevăr, chipul luminos şi plin de bucurie al stareţului răspândea mereu aceeaşi dragoste, câteva cuvinte înţelepte, un dar simplu… şi ce e mai important, o atmosferă cu totul deosebită care îl înconjura, în mijlocul căreia omul se simţea ca şi când “ar fi fost sub o ploaie harică de aur”.

Pentru binecuvântare la stareţ, la Sfântul Maslu, la spovedanie, se strângea totdeauna o mulţime mare de oameni. Din clădirea unde se aflau chiliile fraţilor stareţul Anatolie a fost nevoit să treacă în pridvorul bisericii Vladimirskaia. Şi puteai vedea adeseori o astfel de privelişte: în mânăstire domnea o linişte deplină, nu se vedeau nici măcar monahii, în timp ce biserica Vladimirskaia era deschisă şi plină de popor. Părintele îi primea pe toţi fără restricţii de timp, în pofida oboselii permanente, a durerilor chinuitoare cauzate de hernie a durerilor din picioarele sale care sângerau. O perioadă de timp el nu s-a culcat deloc, îngăduindu-şi să aţipească doar la Utrenie, în timpul citirii catismelor. Cuviosul era totdeauna binevoitor, inimos, gata oricând să se jertfească pe sine spre ajutorare a celui care venea la el cu o oarecare nevoie sau suferinţă.

Odată a venit la Cuvios un ţăran nimerit într-o dificultate, rămas cu familia fără acoperiş deasupra capului, având doar 50 de ruble. Nu avea de unde să primească ajutor. De atâta durere a fost cuprins de deznădejde şi primul lucru pe care a voit să-l facă a fost să-şi bea banii, să-şi părăsească soţia cu copiii şi să plece la Moscova să se angajeze muncitor. Însă nu se spune în zadar că noaptea e un sfetnic bun. Dimineaţa, primul gând a fost: “Ia să merg pe la stareţul Anatolie”. Şi a plecat. S-a apropiat pentru binecuvântare, stareţul îl binecuvântează ca şi când l-ar lovi de două ori în frunte, îl binecuvântează încet, iar ţăranul îi spune: “Pier, părinte, pier cu totul”. “Ce se întâmplă?” “Iată, aşa şi aşa…”, şi i-a povestit stareţului totul. Stareţul Anatolie l-a mai binecuvântat o dată şi i-a spus: “Nu te descuraja, peste trei săptămâni vei intra în casa ta”. Aşa s-a şi întâmplat, căci i-a ajutat Domnul să-şi construiască casă, şi să devină un alt om.

Cuviosul Antonie iubea Rusia, poporul rus şi prezicea: “Va fi o furtună. Şi corabia rusească va fi distrusă. Însă oamenii se salvează şi pe ţăndări şi pe cioburi. Nu vor pieri toţi… Iar apoi se va arăta o mare minune a lui Dumnezeu, şi toate ţăndările şi cioburile se vor aduna şi se vor uni, şi din nou va apărea o măreaţă corabie în toată splendoarea ei! Şi va merge pe calea hotărâtă de Dumnezeu!” Însă mai întâi, Optina şi ultimii ei stareţi urmau să urce împreună cu Rusia pe Golgota. Cuviosul Anatolie îi scria unui dintre fii săi duhovniceşti, pregătindu-1 pentru cele ce aveau să vină: “Teme-te de Dumnezeu, fiul meu, teme-te să pierzi cununa pregătită ţie, stai tare în credinţă şi, dacă e nevoie, rabdă prigoana şi alte suferinţe, căci cu tine va fi Domnul”.

După închiderea Optinei, au venit să-l percheziţioneze şi pe stareţul Anatolie, scoţând din chilie acel puţin pe care nu reuşise încă să-l împartă fiilor săi duhovniceşti. După percheziţie a urmat arestarea. Stareţul bolnav a fost dus la închisoare, însă pe drum starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit şi a nimerit la spital, unde, ca unui bolnav de tifos, i s-au tuns părul şi barba. Când însă s-a adeverit că doctorul l-a tuns din întâmplare, luându-l drept altcineva, a fost eliberat. S-a întors în mânăstire chinuit, abia viu, însă cu un zâmbet luminos şi pe buze cu mulţumire adusă lui Dumnezeu.

La 29 iulie 1922, în mânăstire a năvălit pe neaşteptate o comisie. Au început interogatoriile. Se pregăteau pentru arestarea stareţului aflat pe moarte. El nu s-a împotrivit şi a cerut doar o îngăduinţă de o zi şi o noapte, pentru a se pregăti. Ajutorului său i s-a poruncit în mod grosolan să-l pregătească pe stareţ pentru dimineaţa următoare. S-a aşternut liniştea. Stareţul se pregătea de drum. Noaptea, starea sănătăţii i s-a înrăutăţit. Au chemat medicul, însă acesta n-a găsit nimic care i-ar fi ameninţat viaţa. Spre dimineaţă, ajutorul de chilie l-a găsit pe stareţ stând în genunchi. Intrând în chilie peste câteva minute, părintele Varnava a înţeles că stareţul Anatolie trecuse în linişte la Domnul. Spre dimineaţă a venit comisia. Au intrat în mânăstire: “Stareţul e pregătit?” “Da, e pregătit”, a răspuns parintele Varnava. Şi i-a lăsat să intre în chilie. Acolo, pe masă, stătea în sicriu stareţul care “se pregătise”. Domnul l-a primit pe noul Său rob în noaptea de 30 iulie 1922. “Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” (Psalmul 115, 6).

Stareţul a fost îngropat lângă mormântul Cuviosului Ambrozie, pe acelaşi loc unde stătuse vreme îndelungată cu două săptămâni înainte de moartea sa, repetând: “Aici poate fi aşezat foarte bine încă un om. Exact un loc pentru încă un mormânt. Da, da, numai bun…”.
“Încrede-te în voia Domnului şi Domnul nu te va ruşina… Înaintea sfârşitului tău îi vei mulţumi lui Dumnezeu nu pentru bucurii şi fericire, ci pentru nenorocirile şi suferinţele din viaţa ta. Si cu cât mai multe au fost ele în viaţa ta, cu atât mai uşor vei muri, cu atât mai uşor se va înălţa sufletul tău la Dumnezeu”, astfel îi învăţa pe fiii săi duhovniceşti Cuviosul Anatolie, însufleţindu-i atât prin viaţa sa cât şi prin fericitul său sfârşit.

Stareţul Anatolie de la Optina, volumul V din colecţia „Cuvioşi stareţi de la Optina“.

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.