Sfântul Nicodim Aghioritul este una dintre figurile cele mai reprezentative ale învățământului teologic din perioada dominației turcești.

Prin activitatea sa, a ridicat nivelul duhovnicesc al monahilor și al tuturor credincioșilor, a făcut cunoscută înțelepciunea aghiorită, mireasma scrierilor aghiografice și harul imnografic. Pe bună dreptate, Sfântul Nicodim este considerat mândria Sfântului Munte și slava Bisericii Ortodoxe.

Potrivit ieromonahului Eftimie, biograful său contemporan lui, Sfântul s-a născut în insula Náxos, în anul 1749, din părinți evlavioși, Antonie și Anastasia, având numele de Nicolae Kallivoúrtzis. Mama s-a săvârșit din viață ca monahie, cu numele Agathá, în mănăstirea Sfântului Ioan Gură de Aur din Náxos.

Harismele extraordinare care au împodobit viața Sfântului Nicodim au ieșit la iveală de timpuriu. Agerimea minții, dragostea de carte, memoria excelentă și curăția sufletească îl făceau cel mai bun elev al preotului-învățător din parohie și slujitor al acestuia la sfintele slujbe și liturghii. Inteligența și performanțele sale l-au impus și în școala din Náxos.

La vârsta 16 ani a fost admis ca elev al celebrei Școli Evanghelice din Smyrna, la marii dascăli ai vremii, Ierothéos Dendrinós și Hrísanthos Karavías. Întorcându-se în patria sa, și-a îmbogățit cunoștințele de la cunoscutul și foarte bunul profesor Hrisant Etolianul (+1785), fratele Sfântului Cosma Etolianul. Tot aici, mitropolitul locului, Ánthimos Vardís, apreciindu-l și având încredere în el, l-a angajat secretar. Biograful lui notează: ”Acolo s-a întâlnit cu monahii aghioriți Grigorie și Nifon și cu Gheronda Arsenie, bărbați care pe mulți îi întreceau cu adevărat în virtute și smerenie și de la care a deprins practica ascezei și a învățat rugăciunea minții. De aici, nu știu când, a plecat în Hydra. Acolo trăia Sfântul Macarie al Corintului, care strălucea prin tot felul de virtuți și sfințenie. L-a cunoscut și pe Gheron Silvestru din Cezareea, care se nevoia într-o chilie izolată, în afara orașului Hydra. Acesta i-a dat să guste din mierea isihiei și i-a aprins dragostea pentru viața monahală»”. Aceștia monahi aghioriți, numiți ”colivari”, fuseseră alungați din Muntele Athos, fiind adepți ai acelei mișcări filocalice care susținea revenirea la tradiția bisericească autentică. De la acești monahi cu virtuți deosebite, tânărul Nicolae Kallivoúrtzis a primit inițierea în tainele rugăciunii inimii, aprinzându-i dragostea pentru monahismul aghiorit.

În anul 1755 ”a venit în Muntele Athos, unde a fost tuns monah în mănăstirea Sfântului Dionisie, fiindu-i schimbat numele din Nicolae în Nicodim. Acolo a primit ascultarea de citeț și secretar al mănăstirii. După 7 ani, a plecat la Mănăstirea Pantocrator, unde s-a distins prin viața sa ascetică și prin dragostea pentru studiu, devenind tâlcuitor încercat al Sfintei Scripturi”. Dorința pentru o lucrare duhovnicească mai înaltă îl determină să plece în Țările Române, la practicantul rugăciunii inimii, Cuviosul Paisie Velicikovski († 1794). Călătoria sa însă i-a fost zădărnicită, rămânând, pentru un an de zile, în insula pustie Skyropoúla, aproape de Sfântul Munte, sub ascultarea lui Gheronda Arsenie Kollivás, unde a scris ”Manualul sfaturilor bune”.

Biograful său insistă să amintească din multa și îndelungata lui trudă literară următoarele cărți folositoare pentru suflet: faimoasa ”Filocalie”, ”Everghetinosul”, ”Tratatul despre deasa împărtășanie”, ”Lucrările Sfântului Simeon Noul Teolog”, ”Mărturisirea de credință”, ”Cunună Pururea Fecioarei – Theotokárion”, ”Războiul nevăzut”, ”Noul martirologiu”, ”Deprinderi duhovnicești”, ”Răspunsurile Sfântului Grigorie Palama”, care din păcate s-a pierdut, ”Pidalionul”, ”Hristoitia – Cartea bunelor moravuri creştine”, ”Carte de rugăciuni”, ”Grădina harurilor”, ”Dialogurile lui Varsanufie”, ”Sinaxar”, ”Abecedarul Cuviosului Meletie”, ”Culegere nouă (Sinaxar)”, ”Eortodromionul sau Comentariu la canoanele sărbătorilor”, ”Scara cea nouă”. Încă multe alte cărți hermeneutice, liturgice, imnografice, apologetice și scrisori, împreună cu cele canonice, ascetice, mistice, etice și aghiografice, pe care le-am menționat deja, ajung toate la aproximativ o sută de lucrări, cunoscând mai multe ediții.

Trăind în diferite colibe din sihăstria Kapsála, care ținea de mănăstirea Pantocrator, a îndurat multe ispite, cu post continuu, sărăcie și mare asceză, devenind un pol de atracție pentru mulți oameni: „toți cei care fuseseră răniți de păcat sau de apostazie (lepădarea de credință), neglijând să ceară ajutor de la episcopi și duhovnici, alergau la Nicodim, cel îmbrăcat în zdrențe, pentru a găsi vindecare și mângâiere sufletului lor. Și nu numai călugări, ci și mireni veneau de departe ca să-l vadă pe Nicodim și să fie mângâiați de acesta în suferințele lor”. Deși suferea pentru semenii săi, și acest lucru se vede desigur din multele cărți didactice pe care le-a scris, oamenii îl oboseau, pentru că îl țineau departe de rugăciune, după descrierea frumoasă a minunatului său biograf: lumea ”îl împiedica de la lucrarea sa dumnezeiască, căci își dorea să spună zi și noapte dumnezeiasca rugăciune a inimii. Se îngrijea așadar, de două lucrări cărora se dedica cu totul, fie să explice sensul Sfintei Scripturi, fie să-și plece capul spre partea stângă a pieptului, să-și coboare mintea în inimă și să strige în gând «Doamne Iisuse, miluiește-mă». Și, de aceea, de multe ori ne spunea: «să mergem, părinții mei, într-un loc pustiu și necunoscut, ca să scăpăm de lume»”.

nikodhmos4

La fel ca tovarășul său, Sfântul Macarie Notarás, astfel și Sfântul Nicodim avea o legătură strânsă cu Mănăstirea Vatopedi, vizitându-i bogata bibliotecă, precum și cu școala acestei mănăstiri, Academia Athonită sau Athoniada. În anul 1801, atunci când școala a trecut prin multe greutăți, Sfânta Sinaxă a Părinților Aghioriți a numit printre alții și pe mult-înțeleptul și Sfântul Nicodim ca membru al administrației financiare, formată din trei membri, fiind responsabil pentru funcționarea regulată a școlii. Contribuția sfântului a fost ”foarte valoroasă atât din punct de vedere administrativ, cât și duhovnicesc și moral”. Comisia formată din cei trei membri era constituită din fostul Mitropolit Ambrósios Tríkkis, mult virtuosul dascăl aghiorit Hristofor Prodromitis și, ”mândria Sfântului Munte”, Sfântul Nicodim Aghioritul, a cărui ”prezență în Athoniada a fost mult mai benefică decât a altora”. Sfântul Nicodim a contribuit la îmbunătățirea situației economice a școlii și, ”lucrând cu râvnă pentru progresul școlii, a reușit să o mențină funcțională până în pragul revoluției de la 1821”. Corespondența Sfântului Nicodim din această perioadă se află la mănăstirea Vatopedi.

Sfântul Nicodim a fost, într-adevăr, ”teologul mișcării colivarilor”, ”îndrumătorul” acesteia, și ”potrivit unor manuscrise, a fost considerat cel mai de seamă om bisericesc, cercetător și scriitor, de după căderea Constantinopolului. Sfântul Nicodim s-a îngrijit de editarea lucrărilor Sfântului Grigorie Palama și ale Sfântului Simeon Noul Teolog. Scrierile Sfântului Nicodim Aghioritul au fost traduse în limbile turcă, rusă și română, fiind citite și în zilele noastre de mii de creștini”.

Sfântul Nicodim a avut o legătură strânsă și cu Sfântul Mucenic Grigorie al V-lea (1821), de la mănăstirea Iviron, care l-a ajutat la publicarea lucrărilor sale. Sfântul Grigorie l-a trimis pe Noul Mucenic Constantin din Hydra (1801) la Sfântul Nicodim pentru a-l catehiza și pregăti de martiriu, și despre a cărui viață va scrie mai târziu. De asemenea, la chilia sa din Capsala ajungeau mulți eterodocși, pe care îi introducea în teologia, cultul și viața ortodoxă. Unul dintre aceștia va scrie mai târziu despre el: ”Nicodim, ca autor de cărți de drept canonic, liturgică, viețile sfinților și viață ascetică, este unul dintre scriitorii cei mai autentici și, cu siguranță, cel mai sârguicios dintre monahii cu care Biserica se va putea mândri multe secole de acum înainte”. Sfântul Nicodim, fără îndoială, ”a fost dascăl în sensul propriu și în sensul larg al cuvântului, în calitate de dascăl al elevilor din Smirna, tutore, membru al Consiliului Școlar în cadrul Academiei Athonite, dascăl al novicilor și, în general, al monahilor athoniți, dascăl al clericilor care trăiau în afara Sfântului Munte, dascăl al fraților mireni, al apostaților și al noilor mucenici cateheți, dascăl al popoarelor ortodoxe și, mai ales, dascăl, pedagog și luminător al grecilor înrobiți; pe scurt, Mare Dascăl al neamului”.

Într-adevăr, acest mare dascăl al Bisericii și al neamului a fost, din păcate, pizmuit aspru de unii neînvățați, care l-au acuzat și l-au defăimat prin tot felul de lucruri neadevărate. Astfel, a fost nevoit să scrie „Mărturisirea de credință”, prin care să dovedească dreapta sa credință. Spune undeva sfântul: „Tot ceea ce Biserica Sfântă, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos, mama noastră comună și duhovnicească, acceptă și mărturisește, pe acestea toate și noi le acceptăm și le mărturisim cu un glas; toate câte aceasta le refuză și le respinge, pe acestea, de asemenea, și noi le refuzăm și le respingem, ca fii sinceri și autentici ai acesteia”. Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, într-o declarație din 13 ianuarie 1801 menționează: „Noi toți, deci, cu un glas, îl susținem și îl mărturisim pe acest evlavios și ortodox adevărat, hrănit din dogmele Bisericii lui Hristos, așa cum se reiese din scrierile sale sfinte și de folos pentru sufletele noastre, care nu conțin idei eretice. Și precum noi mărturisim că este ortodox, așa și voi toți să-l recunoașteți ca fiind în adevăr”.

dsc_0206

Acest atlet curajos al Duhului, mărturisitor înflăcărat al tradiției ortodoxe autentice aghiorite, iubitor al Maicii Domnului, prieten și imnograf al sfinților, neobosit luptător pentru adevăr, chinuit de calomnii, iar nu de suferință și de tainica și îndelungata sa nevoință, s-a îmbolnăvit pe când se afla în chilia sa mult iubită, smerită și pustnicească din Mănăstirea Sfântul Gheorghe. S-a spovedit, i s-a făcut Sfântul Maslu, împărtășindu-se zilnic și rugându-se continuu, având în permanență pe buze numele dulce al lui Hristos. În noaptea de 13 iulie 1809 s-a împărtășit pentru ultima oară, simțindu-și sfârșitul aproape. Când l-au întrebat frații: „ Ai odihnă, Părinte?” El a răspuns: „L-am primit pe Hristos înlăuntrul meu, cum să nu am odihnă?”

Excelentul său biograf scria pe bună dreptate, în mod elogios: „În a paisprezecea zi, răsărind soarele cel simțit, a apus soarele cel înțelegător al Bisericii lui Hristos, s-a ascuns stâlpul care a condus pe Noul Israil întru evlavie; s-a ascuns norul cel ce umbrea pe cei topiți de căldura înăbușitoare a păcatelor; s-au îndoliat prietenii, cunoscuții și toți creștinii, iar un necunoscător de carte a spus acest cuvânt: «Părinții mei, era mai bine dacă ar fi murit astăzi mii de creştini, decât Nicodim!» Dar, razele învățăturilor sale sunt cu noi, luminându-ne, și vor lumina și Biserica”.

219215-ΛειψανοθήκηViața Sfântului purtător de Dumnezeu, Nicodim, a fost scrisă de ieromonahul Eftimie (1829). O altă Viață, mai scurtă, a fost scrisă de Onufrie Iviritul. Din aceste două biografii s-au inspirat toți scriitorii de mai târziu, care s-au ocupat de viața și lucrarea sa. Slujbă întreagă, cu fericiri, a fost compusă de Gherasim Mikraghiannanitul, dar și de Mitropolitul Patrei Nicodim Vallindrás și de Mitropolitul de Mithýmnis, Iacob. Cinstitul cap al Sfântului se află astăzi în Mănăstirea Marea Lavră. În mănăstiri, biserici și case există o mulțime de icoane ale sale. Cea mai veche reprezentare a Sfântului, care supraviețuiește și astăzi, se află pe o gravură de aramă, din 1818. Aceasta a fost schițată în Veneția și împodobește multe din primele ediții ale operelor sale.

Lucrările sale au cunoscut ediții și traduceri repetate. Recunoașterea sa oficială și canonizarea s-au făcut în anul 1955, fiind prăznuit pe 14 iulie.

Sursa: Monahul Moise Aghioritul, Sinaxarul Vatopedin, Sfânta și Marea Mănăstire Vatopedi, Sfântul Munte, 2007.

Leave a reply

required