Mesia devenise deja un termen tehnic în perioada Noului Testament, fiind tâlcuit prin „Hristos”. Termenul apare de puţine ori ca atare în Evanghelii, dar traducerea sa grecească, Hristos, este folosită masiv, intrând în componenţa numelui Mântuitorului, Iisus Hristos. Care este semnificaţia cuvântului?
Mesia apare doar în Evanghelia lui Ioan (1, 41; 4, 25), fiind de fiecare dată şi explicat: „Mesia care se tâlcuieşte Hristos” sau „Mesia care se cheamă Hristos”. În Biblia sinodală mai apare şi în Matei 24, 23, dar în original lipseşte. În limba greacă messias transliterează de fapt termenul arameic meşiha, echivalent al ebraicului maşiah. Recursul la limba arameică pentru transliterarea grecească este de înţeles, pentru că pe timpul Mântuitorului aceasta era limba vorbită, pe când ebraica rămăsese o limbă cultică.
Rădăcina verbală mşh înseamnă „a unge”, iar substantivul de tip qatil din categoria căruia face parte maşiah ar avea sens pasiv, fiind asociat în special cu profesii agricole (Paul Joüon, T. Muraoka, A Grammar of Biblical Hebrew, Editrice Pontificio Instituto Biblico, Roma, 2006, pp. 228-229). Deci maşiah înseamnă „cel uns” şi ar putea fi pus în legătură cu o instituţie. De altfel, acest lucru este atestat şi de traducerea grecească, christos (Hristos), un adjectiv verbal cu sens pasiv de la chrio „a unge”.
Vechiul Testament
Dintre cele 38 de ocurenţe în Biblia ebraică, cu excepţia primelor care apar în Levitic şi se referă la marele preot, toate celelalte i se aplică regelui. Regele era prin excelenţă „cel uns”, iar subiectul ungerii era Însuşi Iahve, fapt pentru care regele se numea şi „unsul lui Iahve” (cf. 1 Regi 24, 7, 11; 26, 9, 11, 16, 23). Un element important din consacrarea regelui era tocmai ungerea. Saul este uns de profetul Samuel în numele lui Iahve: „Atunci, luând Samuel vasul cel cu untdelemn, a turnat pe capul lui Saul şi l-a sărutat, zicând: Iată Domnul te unge pe tine cârmuitor al moştenirii Sale; vei domni peste poporul Domnului” (1 Regi 10, 1). Episodul se repetă şi cu David, peste care se coboară imediat Duhul lui Dumnezeu ca semn al ungerii: „Şi a luat Samuel cornul cu mir şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui, şi a odihnit Duhul Domnului asupra lui David din ziua aceea şi după aceea” (16, 13). Solomon este uns de preotul Ţadoc: „Şi a luat preotul Ţadoc cornul cu untdelemn sfinţit din cort şi a uns pe Solomon. Şi s-a sunat din trâmbiţe şi tot poporul a strigat: Trăiască regele Solomon!” (3 Regi 1, 39), iar prin folosirea unui verb la plural Ioaş este uns de întregul popor în frunte cu preotul Iehoiada: „Apoi au scos pe fiul regelui, au pus pe capul lui coroana şi podoabele regeşti şi astfel l-au uns şi l-au făcut rege, bătând din palme şi strigând: Trăiască regele!” (4 Regi 11, 12). Totuşi, atât profetul, preotul, cât şi poporul acţionează în numele lui Iahve, Căruia Îi aparţine de fapt ungerea.
Legătura ritualului ungerii cu demnitatea regală este atât de strânsă, încât în multe cazuri regele este numit pur şi simplu „unsul (lui Iahve)”. Originea ungerii
Ritualul în sine nu este specific Israelului antic. În Egipt demnitarii erau investiţi prin ungere, iar hitiţii şi sirienii practicau ungerea regilor.
S-a sugerat chiar că originea ungerii regelui este una cât se poate de banală. În Antichitate, din cauza igienei precare existau multe probleme de sănătate, o plagă foarte răspândită fiind infestarea cu păduchi, aşa cum atestă şi săpăturile arheologice în urma cărora s-au găsit piepteni fini cu capete sau ouă de paraziţi încă lipite de dinţi. Cel mai vechi astfel de vestigiu provine din peştera Nahal Hemar din sudul Iudeii, datând din jurul anului 7000 î.Hr. Ungerea părului capului cu ulei era, pe lângă pieptănare, o altă posibilitate de despăduchere, pentru că părul devine impermeabil, împiedicând pătrunderea aerului şi provocând sufocarea păduchilor. Însă uleiul de măsline era utilizat în general în alimentaţie, de aceea doar cei bogaţi îşi permiteau să-l folosească şi în igiena personală (Philip J. King, Lawrence E. Stager, Life in Biblical Israel, Westminster John Knox Press, Louisville, 2001, pp. 74-75). Ungerea devine astfel un simbol al aristocraţiei, ajungând în final, aşa cum am văzut, ritualul prin excelenţă regal.
Preotul Mesia
Dar în perioada exilică şi postexilică, atunci când monarhia israelită nu mai exista, termenul a suferit o mutaţie. Pe de o parte, Deutero-Isaia (ucenicul din şcoala lui Isaia care a editat şi a adăugit profeţiile) îl aplică plin de curaj chiar unui monarh străin, care însă stăpânea şi peste teritoriul israelit, regele persan Cirus II: „Aşa zice Domnul unsului Său (meşiho) Cirus, pe care îl ţine de mâna lui cea dreaptă, ca să doboare neamurile înaintea lui şi ca să dezlege cingătorile regilor, să deschidă porţile înaintea lui şi ca ele să nu mai fie închise: „Eu voi merge înaintea ta…”” (Isaia 45, 1).
Pe de altă parte, termenul maşiah va fi pur şi simplu transferat unei alte instituţii. De altfel, primele ocurenţe ale cuvântului în Vechiul Testament, cele din Levitic atestă tocmai această transformare. Ea poate fi încă decelată în Zaharia 4. În viziunea profetului, candelabrul de aur ce simboliza prezenţa divină este flancat de doi măslini, reprezentându-i după tâlcuirea îngerului pe „cei doi fii unşi, care stau înaintea Domnului a tot pământul” (Zaharia 4, 14). Totuşi, aici încă nu este folosit termenul maşiah pentru cei doi, ci o construcţie idiomatică, în original „fiii untdelemnului”.
Aceasta înseamnă însă că deja, pe lângă funcţia străveche a regelui, care acum nu mai avea nic io valoare practică, apare şi o dublură a acesteia. Preoţia ajunge de fapt să contrabalanseze şi apoi chiar să înlocuiască regalitatea, preluând o bună parte din simbolismul ideologiei regale. Acum marele preot îşi asumă prerogativele regale, în special denumirea de maşiah, uns. Este exact ceea ce observăm în Levitic 4, 3, 5, 16; 6, 15, unde apare termenul dublu hak-kohen ham-maşiah, „preotul uns”, „preotul mesia” (în greacă ho hiereus ho christos, în Biblia sinodală „preotul miruit”). Mesia eshatologic
Pentru prima dată, termenul mesia este folosit în sens eshatologic în Qumran. Comunitatea eseniană îşi fixează reguli interne, până când „Mesiile din Aaron şi din Israel îşi vor prelua funcţiile” (cf. Documentul de la Damasc 12, 22-13, 1; 19, 33-20, 1; Regula comunităţii 1QS 9, 10-11). Ca şi la Zaharia, esenienii păstrează dublarea funcţiei mesianice. Mesia din Aaron este Mesia preotul, pe când Mesia din Israel este regele. Interesant că preotului i se dă întâietate. De exemplu, el se aşază primul la masă, el întinde primul mâna la pâine şi vin, abia apoi urmându-l regele (cf. Regula comunităţii 1QSa 2, 11-22).
Mai nou însă, cercetătorii discută tot mai aprins despre concepţia mesianică eseniană. Pe de o parte, înţelegerea mesianismului dublu este pusă la îndoială (cf. Martin G. Abegg jr., „The Messiah at Qumran. Are We Still Seeing Double?”, în Dead Sea Discoveries, 2 (1995), nr. 2, pp. 125-144), pe de altă parte, a crescut simţitor numărul Mesiilor, ajungând la trei sau chiar la patru. Se vorbeşte nu numai de Mesia rege şi Mesia preot, ci şi de Mesia profet sau chiar Mesia războinic din Efraim de tipul lui Iosua (cf. David C Mitchell, „The Fourth Deliverer. A Josephite Messiah in 4QTestimonia”, în: Biblica 86 (2005), nr. 4, pp. 545-553).
Iisus Hristos/Mesia
Oricum, specificul creştinismului este tocmai unirea diverselor funcţii mesianice care s-au dezvoltat de-a lungul timpului şi au circulat independent (rege, preot, profet sau militar, dacă ne lăsăm convinşi de ipoteza celor patru mesia în Qumran) într-o singură persoană, Iisus Hristos. Ungerea care definea ritualic instituţia regală am observat însă că are o origine smerită: protecţia igienică împotriva paraziţilor, pe care cei bogaţi au transformat-o într-un simbol al staturii lor speciale.
Aş lega această istorie a ungerii de ideea că şi în cazul lui Hristos se împletesc elemente aristocrate şi umile. Este regele cosmosului, totuşi se naşte într-o iesle de animale, I se aduc daruri de către magi, dar familia Lui nu-şi permite să aducă jertfă la Templu decât doi porumbei, minimum admis. Este Mesia Hristosul, dar munceşte ca dulgher (tekton presupune chiar munca de zidar şi fierar, cf. R.T. France, The Gospel of Mark. A Commentary on the Greek Text, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids/ Cambridge, UK, The Paternoster Press, Carlisle, 2002, p. 243). Este Mesia Hristos, dar ungerea era la origine doar o metodă de eradicare a păduchilor.

„În cazul lui Hristos se împletesc elemente aristocrate şi umile. Este regele cosmosului, totuşi se naşte într-o iesle de animale, I se aduc daruri de către magi, dar familia Lui nu-şi permite să aducă jertfă la Templu decât doi porumbei, minimum admis. Este Mesia Hristosul, dar munceşte ca dulgher.”

Lect. Alexandru Mihăilă

 

Posted in: Theologica.
Last Modified: iulie 13, 2016

Leave a reply

required