Istoricii afirmă că atunci când Ulfila, episcopul goţilor, a tradus Cartea Sfântă în limba neamului său, a fost pus în faţa unei neaşteptate greutăţi. Limba gotică nu cunoştea cuvântul „milă“, astfel încât traducătorul a fost nevoit să găsească un cuvânt nou, fără de care traducerea nu ar mai fi avut rost. Nu aduc în discuţie importanţa istorică sau filologică a acestui fapt. Recunosc însă că nu am fost surprins când am aflat acest lucru, oricât de neaşteptat ar părea el. M-am întrebat cât poate fi de important pentru un neam de războinici să fie miloşi.
Poate că în sufletul acelor oameni putea să existe, chiar dacă erau obişnuiţi cu viaţa grea, şi o mică urmă, o umbră, să zicem, de milă, de sensibilitate sau emoţie. Greu de spus dacă era aşa sau nu. Foarte posibil că instinctul de supravieţuire, nevoia de a învinge cu orice preţ, să le fi făcut viaţa amară, să le fie o necruţătoare şcoală a vieţii, fără nici o speranţă pentru o schimbare în mai bine.
Nu am fost surprins să aflu că goţii nu aveau cuvânt pentru „milă“, dintr-o logică evidentă a sensului istoric. Prin dorinţa de a se traduce Cartea Sfântă, limba goţilor s-a îmbogăţit cu un cuvânt ce aduce cu sine speranţa umbrită până atunci de păcatul greu al primilor oameni, cei alungaţi din rai. Nu ştiu, o repet, dacă adaosul unui singur cuvânt poate provoca o dezbatere semnificativă între filologi. Probabil că nu. Însă datorită acestui singur cuvânt ştim că sensul vieţii, al existenţei, al experienţelor şi evenimentelor de zi de zi se schimbă fundamental, definitiv şi irevocabil. Creştinismul, o ştim de asemenea, înnoieşte soarta oamenilor. Putem afirma, folosind un alt limbaj, depărtat de cel teologic, că Învierea Domnului şi ştergerea păcatului strămoşesc reprezintă o revoltă a binelui împotriva răului, o răscoală a omeniei împotriva a tot ceea ce este pervers, nefiresc, răutăcios şi sălbatic. Prin creştinism umanitatea s-a emancipat, a crescut, s-a deşteptat din somnul neputinţei şi speră să ajungă din nou în rai. Dorinţa de a face bine se întăreşte, creşte în noi, fiind pornită din jertfa Mântuitorului pe cruce. Revolta împotriva răutăţii este fundamentul unui adevăr esenţial, primit asemenea unui cuvânt nou, necunoscut, care nu a mai fost rostit şi scris, dar care, odată primit, nu se mai uită pe vecie: noi toţi, cu toate slăbiciunile noastre, cu toate clipele noastre de nesiguranţă şi neîncredere, suntem aleşii Domnului şi, mai ales, Dumnezeu este în noi.
Iubirea fără dreptate este patimă excesivă
Omul credincios, cel cu frică de Dumnezeu, are certitudinea unui echilibru existenţial, primit odată cu viaţa cea nouă în Hristos şi pe care nu avea cum să-l cunoască înainte de Învierea Domnului. Acest echilibru sufletesc este fundamentul unei noi existenţe, o nouă condiţie umană, îmbogăţită de posibilitatea de a alege între bine şi rău. Doar în acest sens, al unei opţiuni în viaţa de zi cu zi, putem afirma că prin alegerea liberă a binelui suntem stăpâni pe destinul nostru. Fără dragostea lui Dumnezeu, fără ajutorul Lui, nu deţinem nici o opţiune calitativă asupra vieţii noastre. Orice altă părere în acest sens este o utopie, o reîntoarcere la starea omului care încă nu a fost restaurat. Singur echilibrul sufletesc venit prin credinţa în Dumnezeu ne ajută să stabilim raportul firesc dintre sentimentul de iubire şi cel de dreptate.
Simplificat, putem afirma evidenţa faptului că nu există iubire fără dreptate şi nici dreptate fără milă. Cele două axiome sunt clar definite. Iubirea fără dreptate este patimă excesivă. Dreptatea fără milă este dictatură. Se poate afirma că îmbinarea dintre dreptate şi iubire poate să se înţeleagă şi ca o coordonată ancorată în viaţa socială, un echilibru care poate fi obţinut prin legi şi norme date de societate pentru binele obştesc. Dar binele perceput ca datorie socială este înşelător. Care este iubirea, care este dreptatea şi care este mila normativă, decantate până la un mod ideal, care să ne satisfacă şi care să ne transforme temeinic şi ireversibil în oameni drepţi, iubitori şi sensibili la necazurile şi slăbiciunile celorlalţi? Şi aici, ca şi în falsa speranţă că ne controlăm efectiv destinul, omul trăieşte utopia înşelătoare a unei autodeterminări mult visate, dar care în sine nu are nici o finalitate. Pentru ce să ne străduim a găsi un echilibru între dreptate, iubire şi milă doar pentru a fi pe placul societăţii? La acelaşi nivel, cu mult mai puţin efort, se poate trăi măcinat de patimă excesivă şi subjugat unei dictaturi. Lipsa de echilibru nu este neapărat un fenoment social, ea poate fi la fel de dureroasă şi de distrugătoare la nivel individual sau familiar.
Sfinţenia şi egoismul se exclud reciproc
Echilibrul nostru sufletesc are finalitate în dorinţa de a fi exemplari cu adevărat, de a fi un model, asemenea sfinţilor. Sfinţenia este un ideal existenţial care presupune o echilibrare sufletească, înţeleasă ca fenomen duhovnicesc, prin dialog permanent şi stăruitor cu Dumnezeu, dar care nu este niciodată axat asupra propriei persoane. Aşadar, folosul social este implicit şi intrinsec. Sfinţenia şi egoismul se exclud reciproc. Un individ care se autoproclamă sfânt sau care-şi aduce susţinătorii să-l proclame sfânt într-un loc public este un personaj egocentric, deci implicit nu este sfânt. Mai mult, sfinţenia cuprinde jertfa spre binele general, jertfa care poate fi supremă, adică martirajul. Din păcate, lumea modernă deformează înţelesul termenului de martir până la forme excesive. Recent, m-am amuzat citind într-un ziar că un fotbalist a fost ca un martir care s-a jertfit pentru binele echipei sale. Din fericire, ziaristul sportiv s-a oprit aici, înainte de a-l face pe fotbalist sfânt. Totuşi, o urmă de adevăr există în afirmaţia hazardată care a dat informaţiei sportive o notă substanţială de umor involuntar. Martirul se sacrifică în interesul umanităţii, deci într-un fel al echipei, chiar dacă sensul sacrificiului depăşeşte mult contextul unui rezultat sportiv. Un martir este implicit un exemplu comunitar, care apără şi întăreşte un ideal comun punându-se necondiţionat în slujba binelui.
Mila nu este niciodată laşitate
Sfinţenia este o concretizare a teologiei, o aplicare în practică, o transpunere personalizată a chemării dumnezeieşti de a ne apropia de El. Suntem invitaţi să trăim în virtutea unui ideal bine configurat, acela de a sta cu inima curată la Judecata de Apoi. Acest ideal nu mai este o utopie, ci o realitate pe care o putem înţelege prin rugăciune şi fapte bune. De fapt, singura realitate care în ultimă instanţă are semnificaţie existenţială. Mântuirea este justificarea existenţei omului restaurat, este motivul unui zbucium activ de a ne înălţa prin rugăciune şi fapte bune dincolo de tot ceea ce e murdar şi pervers. În acest context, mila, înţeleasă prin învăţătura Sfintei Biserici, capătă un sens profund care depăşeşte importanţa filologică a cuvântului în sine. Pentru milă, în sens creştin, trebuie să ai curaj, să ţii piept celor care te cred slab şi laş. Mila nu este niciodată slăbiciune sau laşitate, ci este un mod de exprimare, o afirmare a unui mod de viaţă, cel creştin urmând dorinţa divină şi exemplul sfinţilor.
Cred că în ziua în care am uita să ne mai fie milă, când acest cuvânt ar ieşi iarăşi din vocabular, dispărând undeva în ceaţa unei uitări cu adevărat nemiloase, am deveni iarăşi nişte rătăcitori, asemenea acelor călăreţi goţi care căutau mai departe, şi mai departe, un adăpost, un răgaz şi o certitudine pentru ei şi pentru cei dragi lor. Dar nu va fi aşa, nu vom redeveni rătăcitori fără noimă. Dumnezeu ne ajută şi nu ne lasă să pierdem ceea ce am învăţat cu atâta osteneală. Cel puţin aşa sper.

Dumitru Horia Ionescu

 

Posted in: Theologica.
Last Modified: iulie 21, 2016

Leave a reply

required