Viețuirea monahală înseamnă autodăruire și supunere față de Legea dumnezeiască, sărăcie de bunăvoie, înfrânare, îndurarea răului și nevoință, alături de rugăciunea neâncetată, spre împlinirea a toată virtutea, și îndelunga răbdare, în vederea desăvârșirii.

Dumnezeiescul Ioan Scărarul definește monahul în felul următor: “Monahul este strădania neâncetată a firii și păzirea neântreruptă a tuturor simțurilor; este trup cast, gură curată și minte luminată. ”

Sfântul Isaac zice: “Monahul este cel aflat în afara lumii, pururi rugându-se lui Dumnezeu să aibă parte de bunurile viitoare; avuția monahului este rugăciunea săvârșită cu străpungerea inimii și bucuria născută din credință, care strălucește în cămările cugetului.”

Iar Sfântul Efrem observă: “Pentru a fi monah nu e suficient a intra în cinul monahal și a purta veșmintele [monahale]; ci înseamnă dorință cerească și viețuire dumnezeiască; prin acestea viața se arată a fi [cu adevărat] înaltă.” Și Sfântul Maxim spune: “Monahul este cel care s-a îndepărtat cu mintea de lucrurile materiale, și prin înfrânare, iubire, psalmi și rugăciune se afierosește lui Dumnezeu.”

Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012, p.391

Leave a reply

required