1. Care sunt deosebirile minţii de ale trupului. Pentru ce s-au făcut simţurile

Se cuvine a-ţi aduce aminte, o, dumnezeiescule şi cinstitule creştet, că Dumnezeu a zidit întâi lumea nevăzută, apoi pe cea văzută „pentru ca să se arate semn de înţelepciune mai mare şi de mare cuviinţă [tuturor] firilor“, precum a zis Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. La urmă a zidit omul din suflet nevăzut şi trup văzut (Cuvânt la Naştere şi la Paşti).

2. Cum este omul lume mare în cea mică

Îl aşază, aşadar, pe om nu ca pe o lume mică în cea mare, aşa cum a spus Democrit, cercetătorul firii [omeneşti], Şi aşa cum susţin şi alţi filosofi. Numindu-l pe om „lume mică” îl micşorează foarte mult, reducându-l numai la această lume văzută, circumscriind astfel vrednicia şi desăvârşirea omului. Însă Dumnezeu l-a aşezat pe om ca pe o lume mare în cea mică. „Lume mare” pentru că are în ea mulţime de puteri, cele mai alese fiind: cea raţională, simţitoare şi voitoare [volitivă], iar „lume mică” deoarece cuprinde numai cele simţite. Că aşa zice acelaşi Cuvântător de Dumnezeu în acelaşi loc: Pe cea de-a doua lume, adică pe om, o pune ca pe o lume mare în cea mică, adică pe pământ” [1]

[Omul este] lumea care împodobeşte amândouă lumile: pe cea văzută şi pe cea nevăzută – după dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului -, [este] lumea care leagă împreună amândouă marginile, ale lumii celei de sus şi ale celei de jos, făcând să Se arate singurul Ziditor al acestora, după [cum zice] Nemesie.


3. Trupul este un palat împărătesc, iar mintea ca un împărat

Pentru a înţelege mai bine problema care urmează, imaginează-ţi în gândul [tău] că trupul se aseamănă unui palat împărătesc făcut cu o arhitectură prea înaltă de către un Ziditor cu înţelepciune nemărginită. Capul este cerdac, inima este cămară prea tainică, grabnici alergători sunt duhurile, aducători şi străbătători sunt venele sub formă de ţevi, iar ferestre sunt cele cinci organe ale simţurilor. Iar sufletul – sau, mai bine zis, mintea – (căci Sfântul Calist numeşte tot minte sufletul curăţit) trebuie să îl socoteşti ca pe un împărat înconjurat de trei puteri principale: raţiunea, simţirea şi voinţa. Aceste puteri se află în toate părţile trupului (sufletul se află în trup – spune dumnezeiescul Damaschin – ca şi focul care se află în tot fierul cel înroşit) iar ca unealtă ratională prin care lucrează [lucrurile] mai deosebite, are creierul. Scaunul lucrării şi puterii sale celei simţitoare şi voitoare, precum şi al fiinţei sale, îl reprezintă inima – după cum se va vedea mai pe urmă. Acest împărat are ca hârtie tabla imaginaţiei pentru a scrie câte vin din afară prin ferestrele simţurilor.

4. Ce era mintea mai înainte de Sfântul Botez şi ce este după Botez

După ce ţi-ai închipuit în imaginaţia ta cele spuse, gândeşte-te că acest împărat – adică mintea -, după ce se va desâvârşi, după cum zic unii, [şi] se va vărsa în trup, va fi simplu, curat, fară de răutate, având lumină înţelegătoare, după firea lui. Mai înainte însă de Sfăntul Botez vede întunecat, fiind acoperită [mintea] de pâcla păcatului strămoşesc, dar după aceea este toată luminoasă, strălucind cu lumina cea mai presus de fire a darului dumnezeiesc. Ea împrăştie mai multă lumină decât razele soarelui, după cum spune dumnezeiescul [loan] Gură de Aur, până când rămâne mai înaltă decât întunericul păcatului celui de voie. Tâlcuind cuvântul Apostolului: Iar noi toţi cu faţă descoperită slava Domnului ca prin oglindă privind, spre acelaşi chip ne prefacem din slavă in slavă(2 Co 3, 18), aşa zice limba cea frumoasă şi bine grăitoare: „Ce este slava Domnului pe care privind-o ca prin oglindă să ne schimbăm la faţă în acelaşi chip? Când lucrezi darurile [Sfântului Botez], aceasta se arată mai evident, dar celui ce are ochi credincioşi nu-i este greu nici acum să o vadă.

Iar o dată cu botezul, sufletul străluceşte mai mult decât soarele, curăţindu-se cu Duhul [Sfânt] şi nu privim numai la slava lui Dumnezeu, ci primim şi oarecare luminare de acolo, tot aşa cum, dacă nişte argint curat stă în bătaia razelor, reflectă şi el raze. Ci vai mie! Bine este aici a suspina cu amar! Că această slavă negrăită şi înfricoşată rămâne întru noi o zi-două. Şi de aceea o stingem noi: [deoarece] aducem asupra ei iarna lucrurilor vieţii şi-i gonim razele cu desimea norilor. Căci iarnă [se numesc lucrurile] acestei vieţi, ele fiind mai posomorâte decât [anotimpul] iarna”. (Omilia a VII-a la Epistola II către Corinteni).

5. Ce este fireasca deosebire a minţii

Fireasca şi înnăscuta deosebire a minţii este ca aceasta să se îndeletnicească întotdeauna, ca una ce este minte, cu gândurile cele înrudite cu ea, ca una ce este nematerialnică, cu cele nematerialnice, ca una ce este fară de moarte, cu cele nemuritoare, să se îndeletnicească – într-un cuvânt – cu bunătăţile cele adevărate pe care să le aibă ca hrană, creştere şi, prin urmare, ca dulceaţă.

6. Ce este fireasca deosebire a trupului

Dimpotrivă, fireasca deosebire a trupului este a se pleca totdeauna, ca unul ce este trup, spre cele trupeşti, ca unul ce este simţit – după cele simţite [care cad sub simţuri], ca unul ce este materialnic – spre cele materialnice; a se pleca, într-un cuvânt, spre bunătăţile cele mincinoase pe care le are ca hrană, creştere, viaţă, şi, drept urmare, ca dulceaţă. De aceea a zis dumnezeiescul Grigorie de Nyssa: „Dulceaţa este îndoită în firea omenească: una lucrează în suflet prin nepătimire, iar cealaltă se lucrează în trup prin patimă. Pe care din cele două o va alege voinţa omului, aceea va avea stăpânire asupra celeilalte“.

7. Trupul este stăpânit de minte

Deşi trupul, ca unul ce este material [grosier], se pleacă in mod firesc la dulceaţa celor simţite, el poate fi adus, ocârmuit şi purtat ca într-un frâu de către minte – când aceasta are raţiunea întreagă (se află în deplinătatea facultăţilor ei). Dumnezeiescul Damaschin spune că [deosebirea] între sufletul rational şi neraţional aceasta este: cel neraţional se poartă şi este stăpânit de trup şi de simţuri, iar cel rational stăpâneşte trupul şi simţurile. Căci aşa s-a rânduit de Dumnezeu: partea raţională să o stăpânească pe cea neraţională, iar cea mai bună s-o supună voii sale pe cea mai rea. De aceea, când [partea neraţională] pofteşte, nu se porneşte îndată la faptă şi la dobândirea poftei, ci este oprită de către stăpânul ei, mintea.

8. Care este cauza primordială pentru care s-au făcut simţurile

Deoarece această minte se închide oarecum in palatul trupului ca într-o temniţă întunecată, aceasta [din urmă] (temniţa, trupul) a fost făcută de Ziditorul cu atâtea ferestre. [Ele sunt] cele cinci organe prin care mintea ia legătură cu lumea cea din afară: ochii, urechile, nasul, gura, precum şi simţul comun al tuturor (în original este folosit termenul “organ simţitor”, deci pipăitul este enumerat între organele de simţ), pipăirea, cu scopul de a dobândi prin ele – întocmai ca şi mai înainte – gândita hrană şi dulceaţă.

Astfel, mai întâi [să vină] la simţirea şi la bizuirea [atât] pe această zidire văzută [materialnică], cât şi pe dumnezeiasca Scriptură. În al doilea rând, de la această simţire să fee dusă de mână de către povăţuirea raţională la înţelepciunea, bunătatea, puterea, darul, dulceaţa, precum şi la celelalte lucrări şi slujiri ale Ziditorului care se văd în zidiri şi în Scriptură. lar în al treilea rând, cu aripile lucrării celei înţelegătoare, atât cât este cu putinţă, să se suie de la aceste lucrări şi slujiri ale Lui la cunoaşterea şi privirea însăşi a Ziditorului [acestor] creaţii şi a Dătătorului dumnezeieştii Scripturi, Care face nişte lucrări ca acestea. Referindu-se la creaţie, Solomon zice: Că din mărimea frumuseţii făpturilor, după socoteală se cunoaşte pe făcătorul lor (Sol 13, 5). Pentru că proporţional cu mărimea şi frumuseţea zidirilor este şi Făcătorul şi Ziditorul lor.

Dumnezeiescul Pavel a zis: ...cele nevăzute ale lui de la zidirea lumii, din făpturi socotindu-se, se văd, şi veşnică puterea lui şi Dumnezeirea(adică mărirea) (Rm 1, 20); iar pentru Sfânta Scriptură Sfântul Petru zice:Pentru că nu prin voia oamenilor s-a făcut cândva proorocie, ci purtându-se de Duhul Sfânt au grăit oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu (2 Ptr 1. 21), iar Sfântul Pavel adaugă: Care şi grăim, nu întru cuvinte învăţate ale înţelepciunii omeneşti, ci întru cele învăţate ale Duhului Sfânt (1 Co 2, 13). Voieşti să aplicăm acest cuvânt zis la două organe ale simţurilor?

9. Prin privirea zidirilor, mintea se suie la cunoştinţa şi dragostea Ziditorului

Ca să te convingi de aceasta, ridică-ţi ochii la cer şi îndată pe cămaşa ochilor [retina] – cea cu rol de mreajă – apare imaginea cerului. Îndată ce această imagine [izbeşte retina], informaţia este luată într-o clipită de alergătorii cei iuţi ai duhurilor, fugind împreună cu o viteză de nedescris prin vene la creier unde este rădăcina tuturor venelor. Şi îndată ce [informaţia] ajunge acolo, instantaneu mintea se trezeşte şi vede cerul.

Pornind de la această simţire, [mintea] socoteşte cu puterea ei cea raţională mărimea, frumuseţea, lumina şi celelalte însuşiri ale cerului şi se duce cu gândul la înţelepciunea, meşteşugul, puterea şi frumuseţea Celui Ce le-a zidit. De aici, ea socoteşte şi spune aşa: „dacă cerul, care este făptură, este atât de frumos şi de luminos, cu cât mai presus de acesta este Făcătorul cerului?” Sfântul Dionisie a spus in Pentru dumnezeieştile nume: „cele cauzate preexistă în cauze in mod prisositor şi fiinţial” (Despre Numirile dumnezeieşti, cap. II, p. 142, ed. Paideia). În acest fel se ridică, atât cât îi este cu putinţă, la cunoştinţa Ziditorului, aprinzând totodată inima şi voinţa sa spre dragostea aceluiaşi Creator[2].

10. Prin Scripturi, mintea se suie la cunoştinţa şi dragostea Celui Ce a grăit Scripturile

Când un cuvânt al Sfintei Scripturi esle grăit la ureche, acesta loveste văzduhul şi îl îndulceşte, iar undele de propagare intră în ureche, lovesc timpanul, iar labirintul urechii intră în vibraţie şi pulsează asupra centrului auditiv care trezeşte mintea, înţelegând cuvântul grăit. Îşi dă seama astfel, din această auzire, de darul, adevărul, înţelepciunea şi celelalte fapte bune ale acelui cuvânt. Şi aşa îşi pune întrebarea: „dacă cuvântul – care este atât o cauză, cât şi o lucrare – este atât de real, atât de înţelept şi cu atâta dar, cu cât este mai dăruit Dumnezeu Care l-a grăit şi l-a lucrat?” Zice Aristotel: „Atunci când cauza existenţei unor lucruri este de un anumit fel, înseamnă că şi lucrurile [cauzate de ea] vor fi de acelaşi fel“.

În acest fel se suie mintea la cunoştinţa lui Dumnezeu Cel Ce a insuflat şi a grăit Scripturile. lar în funcţie de treapta cunoaşterii Lui, aprinde şi voinţa spre dragostea Lui, deoarece „după măsura cunoştinţei este şi măsura dorinţei” -după cum zice Teodor al Ierusalimului. Tot astfel lucrează şi prin celelalte organe ale simţurilor: mirosirea, pipăirea şi gustarea.

Prin organele simţurilor, mintea îşi meşteşugeşte din toate zidirile şi cuvintele Scripturii trepte şi scări, pentru a se sui de la cele simţite la cele gândite, de la cele pricinuite la pricini şi de la chipuri şi închipuiri la cele cu întâi chip şi închipuite. Sfântul Dionisie Areopagitul zice că toate formele compuse sunt simboluri „arătate ale celor ascunse, chipuri împărţite ale celor unite şi neîmpărţite, chipuri figurate şi multiforme ale celor fără formă şi lipsite de chip” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistole, Epistola IX către Tit, ierarhul “care a întrebat printr-o epistolă care e casa înţelepciunii şi ce e paharul şi ce sunt mâncărurile şi băuturile lui”, p. 266); „creaţia lumii … e arătarea întreagă a celor nevăzute ale lui Dumnezeu”.

Suindu-se prin acest meşteşug de la zidiri la Ziditor şi de la Scripturi la Cel ce le-a grăit, mintea spune tuturor puterilor şi simţurilor sale cuvântul Proorocului Isaia: veniţi să ne suim în muntele Domnului, şi în casa Dumnezeului lui Iacov, şi ne va spune nouă calea Sa, şi vom merge pe dânsa (Is. 2, 3). Aceasta este voinţa cea din veci şi motivul şi scopul pentru care, precum am spus, a zidit Dumnezeu ferestrele organelor simţurilor: „ca mintea să se facă privitoare a zidirii celei simţite şi tăinuitoare a celei gândite” – cum a zis Sfântul Grigorie inCuvântul la Paşti – şi ca să vadă în zidiri pe Ziditorul precum vede soarele în apă, după cum filosofează Teodor al Ierusalimului: „Dacă este îngăduită vreo lucrare a simţurilor, pentru aceasta este îngăduită: ca din zidiri să-L înţelegem pe Ziditor, văzându-L astfel în ele aşa cum vedem un soare în apă. Deoarece chipurile care sunt in cele ce există sunt ale Cauzei primordiale a tuturor lucrurilor“. Şi, în scurt fie spus, de aceea s-au facut simţurile, ca mintea să ajungă prin ele la hrana şi dulceaţa ei cea gândită, după cum şi vietăţile care se cheamă purtătoare de casă, adică scoicile, broaştele ţestoase şi altele asemenea, ies afară pentru adunarea hranei celei cuvenite. „Aceasta este nevoinţa – spune Teodor al Ierusalimului -: a lua aminte la noi înşine ca pururea să ne îndulcim şi să ne întindem dorirea către cele gândite ale minţii şi niciodată să nu fim furaţi de cele şimţite, smulgându-ne pe pe furiş către acestea prin simţuri, încât să se minuneze acestea chiar de ele însele”.

11. Cei ce privesc la zidiri şi citesc din Scripturi şi nu se suie la cunoştinţa şi dragostea de Dumnezeu săvârşesc răul şi sunt afară de fire

Cei ce privesc zidirea cea simţită şi Scriptura şi nu se suie prin ele la cunoştinţa şi dragostea lui Dumnezeu, Care pe una a zidit-o, iar pe cealaltă a grăit-o, fac aceasta sau pentru slava cea lumească, sau pentru a se desfăta în frumuseţile cele stricăcioase ale zidirilor şi ale Scripturilor, precum şi pentru alte scopuri trupeşti, sau rămân numai la înţelegerea parţială a zidirilor şi Scripturilor şi mai departe se lenevesc a păşi, neînălţându-se la Cuvântul cel atotprezent şi atotcuprinzător al celor ce sunt -, Care este înţelepciunea lui Dumnezeu, prin Care cele ce sunt se cunosc şi întru Care sunt toate cuvintele cele ce sunt (Sfântul Maxim). „Că Dumnezeu – zice înţeleptul Solomon – a intemeiat pământul cu înţelepciunea, iar când a zidit cerul şi ea [înţelepciunea] era cu Dânsul şi lucra lângă Dânsul“. Iar Sfântul Vasile cel Mare zice: „Sunt unele raţiuni ale înţelepciunii, ale celei zidite mai înainte de toate celelalte [care au ca însuşire] zidirea“.

Cei ce nu se suie prin cuvintele cele din zidiri şi din Scriptură la Cuvântul cel ipostatic al lui Dumnezeu, aceştia sunt departe de scopul Ziditorului zidirii şi al Dătătorului Scripturilor. Aceştia, spune Sfântul Calist, sunt afară de fire, pentru că iubesc mai mult darurile decât pe Dătător, zidirile mai mult decât pe Ziditor, după cum zice sfinţitul Augustin. Căci, după cum zidirea nu a fost făcută pentru ea însăşi, ci pentru privirea şi slava Ziditorului, tot astfel nu este cuviincios a o privi şi a se minuna [cineva] de ea însăşi, ci din cauza Ziditorului ei, dupa cum n-o priveşte cineva pentru dansa, ci pentru ceea ce se arată în ea.

12. Care este cauza cea smerită pentru care s-au făcut simţurile?

A doua cauză şi scop pentru care s-au facut organele simţurilor este pentru ca şi trupul – ca unul ce este material -să poată să dobândească prin ele hrană, creştere şi viaţă.

Într-adevăr, nu ştiu de ce să mă minunez mai mult: de palat, care este atât de meşteşugit [lucrat], sau de împăratul care locuieşte în el? Însă mai mult decât de acestea două se cuvine a mă minuna de prea alesul lor Meşter şi Ziditor, Care cu atâta înţelepciune le-a zidit şi le-a şi unit.


Note:

1. Dacă omul va fi comparat cu lumea cea gândită a ingerilor, tot lume mare este în cea mică deoarece el cuprinde in sine şi pe cele ale lumii simţite, pe când lumea cea gândită nu le cuprinde şi pe acestea (ale lumii simţite).

2. Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să avem nişte păreri ca acestea [rereritor la cunoasterea Ziditorului prin creaţie] ca prin ele să ne suim cu mintea de la cele văzute şi vremelnice la cele nevăzute şi veşnice. El zice: “Dacă cele trecătoare sunt aşa, cum vor fi cele veşnice? Dacă cele văzute sunt atât de frumoase, cât de frumoase vor fi cele nevăzute? Dacă măreţia cerului depăşeşte măsura minţii omeneşti, ce minte omenească va putea descoperi natura celor veşnice? Dacă soarele, care este supus stricăciunii, este atât de frumos şi atât de mare, dacă este iute în mişcare şi-şi face cu atâta regularitate mişcările sale de revoluţie, dacă are o mărime cu dreaptă măsură în univers, încât nu depăşeşte măsura faţă de întregul univers, iar frumuseţea lui este ca un ochi strălucitor aşa cum se cuvine creaţiei, dacă nu te mai poţi sătura a-l privi, cât de strălucitor în frumuseţe trebuie să fie soarele dreptăţii? Dacă pentru un orb este o pagu¬ba să nu vadă acest soare, cât de mare va fi paguba celui păcătos, lipsit de lumina cea adevărată?” (Cuvântul al Vl-lea la Hexaimeron, P.S.B. 17, op. cit., p. 132); înţeleptul Teodor al lerusalimului adaugă: „Prin cercetarea firilor celor zidite se curăţă foarte mult aplecarea cea pătimaşă către ele de amăgirea în care este, suindu-se astfel către origini. Căci cele bune, minunate şi mari, vor să le oglindească pe cele prea bune, prea minunate şi prea mari şi mai ales pe cele mai presus de bunătate, de minunare şi de mărime“.

Prihănind pe închinătorii la idoli, înţeleptul Solomon zice: „Dacă se bucurau cu frumuseţea zidirilor, socotindu-le dumnezei, să cunoască aceştia cu cât mai mult este mai bun Stăpânul – căci Cel Ce a început să creeze aceste frumuseţi le-a zidit [şi] pe ele. Iar dacă se înspăimântă de putere şi de lucrare, sa înţeleagă prin ele cu cât este mai tare Cel ce le-a făcut pe ele“.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Ed. Egumeniţa.

Leave a reply

required